În acest verset e greu de urmărit firul gândirii întrucât se pare că avem de a face cu propoziţii disparate, fără legătură între ele. Totuşi observăm că în fiecare din propoziţiile frazei există un fir comun: acela al odihnei lui Dumnezeu.
Mai întâi, aflăm că noi, cei care am crezut, suntem cei care intrăm în odihna lui Dumnezeu. Credinţa este cheia ce deschide uşa. Cum s-a arătat deja, credincioşii de azi se bucură de odihna conştiinţei, pentru că ei ştiu că nu vor mai fi aduşi niciodată la judecată pentru păcatele lor (Ioan 5:24). Dar tot atât de adevărat este că cei care cred sunt singurii care vor intra vreodată în odihna finală a lui Dumnezeu în slavă. Probabil această odihnă viitoare este avută în vedere, mai cu seamă, în acest verset.
Următoarea propoziţie întăreşte ideea reformulând-o sub formă negativă: după cum a zis El: „Am jurat în mânia Mea: «Nu vor intra în odihna Mea»" (citat din Psalmul 95:11, tradus după versiunea engleză a comentariului, n.tr.). După cum credinţa admite, necredinţa exclude. Noi, cei care ne încredem în Cristos, suntem siguri de odihna lui Dumnezeu; israeliţii necredincioşi nu puteau fi siguri de ea, pentru că nu credeau în Cuvântul lui Dumnezeu.
A treia propoziţie prezintă cele mai multe dificultăţi, afirmând: deşi lucrările Lui fuseseră terminate încă de la întemeierea lumii. Poate că cea mai simplă explicaţie o vom găsi în conectarea acestei propoziţii la cea anterioară. Acolo, referindu-se la odihna Sa, Dumnezeu folosise timpul viitor: Nu vor intra în odihna Mea. Timpul viitor presupune că odihna lui Dumnezeu continuă să fie o opţiune viabilă, chiar dacă unii s-au văduvit de ea, prin neascultare; şi această odihnă continuă să fie disponibilă, în pofida faptului că lucrările lui Dumnezeu fuseseră terminate de la întemeierea lumii.