Versetele precedente demonstrează că odihna lui Dumnezeu ne stă în continuare la dispoziţie. Versetul acesta afirmă că este nevoie de străduinţă pentru a intra în acea odihnă. Noi trebuie să ne dăm silinţa să ne asigurăm că singura noastră nădejde este Cristos Domnul. Noi trebuie să ne împotrivim cu stăruinţă oricărei ispite de a mărturisi doar cu buzele credinţa noastră în El, pentru ca apoi, când vine pârjolul suferinţelor şi prigoanelor, să ne lepădăm de El.
Israeliţii erau nepăsători, tratând cu uşurinţă făgăduinţele lui Dumnezeu, întrucât tânjeau în continuare de dor după Egipt, ţara robiei lor. Ei nu se străduiau să-şi însuşească făgăduinţele lui Dumnezeu prin credinţă. În consecinţă, ei n-au ajuns niciodată în Canaan. Pilda lor trebuie să ne fie un prilej de avertisment.