Ulterior, Esau s-a căit, pârându-i rău de pierderea părţii ce i se cuvenea ca frate mai mare, dar a fost prea târziu. Căci tatăl său nu a mai putut contramanda binecuvântarea ce i-o dăduse lui Iacov.
Tot aşa este şi cu apostatul. El nu pune nici un preţ pe valorile spirituale, ci de bună voie renunţă la Cristos, pentru ca să scape de ocară, de suferinţe şi de martiraj. Un asemenea om nu mai poate fi reînnoit prin pocăinţă. S-ar putea să fie cuprins de remuşcare, dar nu de pocăinţă adevărată, cu evlavie.