Creştinii trebuie să-şi dea silinţa să trăiască întotdeauna în relaţii de pace cu toţi oamenii. Dar acest îndemn este deosebit de folositor atunci când predomină prigoanele, când unii se lasă de credinţă şi când nervii sunt tociţi. În asemenea împrejurări este foarte uşor să-ţi iasă din gură cuvinte de frustrare şi de teamă faţă de cei din jurul tău, care-ţi sunt cei mai apropiaţi şi mai dragi.

De asemenea trebuie să urmărim cu ardoare sfinţenia fără care nimeni nu-L va vedea pe Domnul. Despre ce sfinţenie este vorba aici? Răspunzând la această întrebare să nu uităm că sfinţenia din acest context se aplică la credincioşii din Noul Testament în cel puţin trei moduri:

Mai întâi, credinciosul devine sfânt în ce priveşte poziţia sa, atunci când este convertit, fiind pus deoparte pentru Dumnezeu şi detaşat de lume (1Corinteni 1:2;1Corinteni 6:11). Prin virtutea unirii sale cu Cristos, el este sfinţit pe veci. La asta s-a referit Martin Luther când a spus: „Sfinţenia mea este în cer." Cristos este sfinţenia noastră, adică în ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu.

Apoi avem sfinţirea practică (1Tesaloniceni 4:3;1Tesaloniceni 5:23). Deci ceea ce ar trebui să fim în fiecare zi. Noi trebuie să ne depărtăm de orice formă de rău. Sfinţenia aceasta trebuie să fie progresivă, adică în permanenţă trebuie să devenim tot mai mult asemenea Domnului Isus.

În fine, avem sfinţirea completă sau desăvârşită, care are loc atunci când un credincios merge în cer. Abia atunci el este pe veci eliberat de păcat. Firea lui veche este înlăturată şi starea lui corespunde întru totul poziţiei sale.

Aşadar, care sfinţenie trebuie s-o urmărim? Evident, sfinţirea practică, căci despre ea este vorba în acest pasaj. Noi nu căutăm să obţinem sfinţirea poziţională, întrucât aceasta ne aparţine în clipa în care ne naştem din nou. Şi nu ne luptăm după sfinţirea perfectă, care ne va fi dată atunci când îi vom vedea faţa. Dar sfinţirea practică sau progresivă este un lucru care presupune ascultare şi cooperare din partea noastră. Or, tocmai această sfinţenie trebuie s-o cultivăm în permanenţă. Faptul că ni se spune „s-o urmărim" demonstrează că aici, în viaţa de acum, nu ajungem s-o dobândim pe deplin. (Vezi notele de la 2:11 pentru o descriere mai detaliată a diverselor aspecte ale sfinţirii.) Wuest scrie:

„Îndemnul, adresat iudeilor născuţi din nou care ieşiseră din Templu, le spune să trăiască o viaţă de sfinţenie consecventă şi să se ţină atât de strâns de noua lor credinţă, încât iudeii nemântuiţi care ieşiseră şi ei din Templu şi, cel puţin pe plan extern, îmbrăţişaseră adevărul Noului Testament, să fie încurajaţi să facă pasul următor, considerându-L pe Mesia Marele Preot, în loc să revină la jertfele vechi din sistemul levitic, ce fuseseră deja abrogate. Aceşti iudei născuţi cu adevărat din nou sunt preveniţi cu privire la faptul că o viaţă creştină şovăitoare ar putea să-i determine pe iudeii nemântuiţi să se abată din drum.”

Dar mai rămâne o dificultate! Să fie oare adevărat că nu-L putem vedea pe Domnul fără sfinţirea practică? Da, într-o anumită privinţă, acest lucru este adevărat. Dar să înţelegem că acest verset nu ne învaţă că noi dobândim dreptul de a-L vedea pe Dumnezeu prin trăirea unei vieţi de sfinţenie. Isus Cristos este singurul nostru garant că vom merge în cer. Ceea ce ne spune acest verset este că trebuie să avem o sfinţenie practică, demonstrând prin aceasta că în lăuntrul nostru este o viaţă nouă. Dacă cineva nu înaintează pe calea sfinţeniei, înseamnă că nu este mântuit. Când Duhul Sfânt locuieşte în lăuntrul unei persoane, acea persoană manifestă prezenţa Sa printr-o viaţă detaşată. Este o chestiune de cauză şi efect. Dacă cineva L-a primit pe Cristos, din inima lui vor curge fluvii de apă vie.