Disciplina părinţilor pământeşti nu este perfectă. Ea ţine doar o vreme, adică cuprinde perioada copilăriei şi a tinereţii. Dacă nu a dat rezultate în această perioadă, de aici încolo nu mai poate face nimic. În plus această disciplină a fost: cum credeau ei că e bine, deşi uneori s-ar putea să nu fi fost tocmai bună.
Dar disciplina lui Dumnezeu este întotdeauna perfectă. Dragostea Lui este nemărginită iar înţelepciunea Sa infailibilă. El nu ne disciplinează niciodată din vreo pornire sau capriciu, ci întotdeauna o face spre folosul nostru. Obiectivul Său este ca să ne facă părtaşi ai sfinţeniei Sale. Or, evlavia nu poate fi produsă niciodată în afara şcolii lui Dumnezeu, cum explică Jowett:
„Scopul disciplinării pe care ne-o aplică Dumnezeu nu este de natură punitivă, ci creativă. El ne disciplinează „pentru ca să avem parte de sfinţenia Sa". Sintagma: „pentru ca să avem parte" presupune o direcţie iar această direcţie conduce către o viaţă purificată şi înfrumuseţată. Iar focul de aici nu este o văpaie necontrolată, ce mistuie totul în cale, inclusiv lucrurile de preţ; ci este focul topitorului, care nu este lăsat în voia sa, ci controlat de Topitor, prin care El scoate, cu mână tare, dar cu răbdare şi blândeţe, sfinţenie din nepăsare şi statornicie din slăbiciune. Dumnezeu este mereu angajat în procesul creaţiei, chiar atunci când recurge la mijloacele mai întunecate ale harului. El produce roadele şi florile Duhului. Dragostea Lui este într-o permanentă căutare după lucrurile frumoase.”