În lista de onoare a eroilor credinţei s-a trecut peste Adam şi Eva. Când Eva a trebuit să decidă dacă Dumnezeu sau Satan spunea adevărul, ea a decis în favoarea lui Satan. Dar asta nu dovedeşte că mai târziu ei nu au fost totuşi mântuiţi prin credinţă, aşa cum o dovedesc pieile cu care s-au acoperit.
Abel va fi avut neapărat o revelaţie a faptului că omul păcătos se poate apropia de Dumnezeu numai pe temeiul sângelui vărsat. Poate că a învăţat lucrul acesta de la părinţii săi, care au fost repuşi în părtăşie cu Dumnezeu abia după ce El i-a îmbrăcat cu piei de animale (Geneza 3:21). În orice caz, el a dat dovadă de credinţă prin faptul că s-a apropiat de Dumnezeu cu sângele unei jertfe. În schimb, jertfa lui Cain a fost adusă din legume sau fructe, fiind, deci, fără sânge. Abel ilustrează adevărul mântuirii prin har, prin intermediul credinţei. Cain înfăţişează încercarea zadarnică a omului de a se salva singur prin fapte bune.
George Cutting scoate în evidenţă faptul că „nu excelenţa personală a lui Abel a fost aceea care L-a determinat pe Dumnezeu să-l socotească neprihănit, ci excelenţa jertfei aduse de el şi credinţa pe care o implica." Şi tot aşa este şi cu noi: nu suntem îndreptăţiţi datorită caracterului nostru sau faptelor noastre bune, ci numai şi numai datorită excelenţei jertfei lui Cristos şi faptului că L-am primit pe El.
Abel a fost ucis de Cain pentru că legea urăşte harul. Omul cu neprihănire de sine urăşte adevărul conform căruia nu se poate mântui singur, ci trebuie să ceară dragostea şi îndurarea lui Dumnezeu.
Dar mărturia lui Abel este perpetuată: Prin credinţa sa el vorbeşte încă. Există un sens în care credinţa învredniceşte corzile vocale ale unui om să funcţioneze multă vreme după ce trupul lui a fost aşezat în mormânt.