Femeile şi-au primit prin înviere morţii. Văduva din Sarepta (1Împăraţi 17:22) şi femeia din Şunem (2Împăraţi 4:34) sunt două exemple concludente în acest sens.
Dar credinţa mai are o faţetă. Pe lângă cei care au săvârşit fapte de mare vitejie, au mai fost şi cei ce au îndurat suferinţe cumplite, pe care Dumnezeu pune un preţ la fel de mare. Datorită credinţei lor în Domnul, unii au fost supuşi la torturi de neînchipuit. Dacă ar fi renunţat la Iehova, ar fi fost puşi în libertate. Dar ei au preferat să moară şi să învie apoi în slava cerească, decât să rămână în această viaţă ca trădători ai lui Dumnezeu, în vremea macabeilor, o mamă şi cei şapte fii ai ei au fost daţi la moarte, unul după altul, în faţa celorlalţi, de către Antioh Epifanul. Ei au refuzat să accepte eliberarea ca să dobândească o înviere mai bună, adică mai bună decât simpla continuare a vieţii pe acest pământ, cum arată şi Morrison:
„Aşadar şi aceasta este urmarea credinţei, în sensul că nu îi aduce cuiva izbăvire, ci, uneori, când i se oferă izbăvirea, îi dă curajul de a o refuza. Există momente când credinţa se reliefează prin gestul primirii, după cum alteori ea prinde contur când cineva refuză ceea ce i se oferă. Există o izbăvire pe care credinţa o îmbrăţişează şi există o izbăvire pe care credinţa o respinge. Deşi au fost torturaţi, ei n-au acceptat izbăvirea, acesta constituind semnul şi pecetea faptului că au fost credincioşi. Există ceasuri când cea mai puternică dovadă a credinţei este respingerea fără şovăire a unui loc mai larg.”