Apoi el a renunţat şi la monarhul Egiptului. Îmbărbătat de credinţă, el a ieşit din ţara robiei, nepăsându-i de furia regelui. A fost o delimitare netă de politicianismul acestei lumi. El s-a temut atât de puţin de Faraon tocmai pentru că s-a temut atât de mult de Dumnezeu. El avea privirile aţintite asupra „binecuvântatului şi singurului Stăpânitor, Regele regilor şi Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; a Lui să fie cinstea şi puterea veşnică! Amin." (1Timotei6:15,16).