Prin credinţă Moise însuşi a reuşit să renunţe cu atâta nobleţe la câteva lucruri însemnate. Deşi a fost crescut în luxul ce domnea la curtea împăratului Egiptului, fiindu-i asigurate toate lucrurile pentru care se luptă oamenii pe lumea aceasta, el a învăţat că „nu posedarea bunurilor, ci renunţarea la acestea aduce odihnă" (J. Gregory Mantie).
Mai întâi, Moise a renunţat la faima Egiptului. El era fiul adoptiv al fiicei lui Faraon şi, ca atare, îi era asigurat un loc de seamă în elita ţării, poate chiar ca succesor al lui Faraon. Dar el se născuse dintr-o spiţă mai nobilă: aceea de membru al poporului ales al lui Dumnezeu pe acest pământ. Or, el nu-şi putea permite să coboare de la rangul acesta nobil la cel de membru al familiei regale a Egiptului. Mai târziu, când a ajuns la maturitate, el a ales, hotărându-se să nu ascundă adevărata sa naţionalitate, doar de dragul câtorva ani petrecuţi în mijlocul unei faime pământeşti. Urmarea? În loc să ocupe un rând sau două de hieroglife pe vreo piatră funerară, el a fost imortalizat în Cartea eternă a lui Dumnezeu. În loc să se regăsească azi ca mumie egipteană în cine ştie ce muzeu din lume, el este faimos ca un om al lui Dumnezeu.