În viaţa lui Iacov au existat multe episoade lipsite de glorie, şi totuşi el este onorat ca erou al credinţei. Caracterul său s-a ameliorat cu timpul, decesul lui fiind înconjurat de glorie. Când l-a binecuvântat pe fiul lui Iosif, Mânase, şi-a încrucişat braţele, pentru ca binecuvântarea rezervata de obicei fiului mai mare să cadă în schimb asupra celui mai tânăr, Efraim. Cu toate protestele lui Iosif, Iacov a insistat ca binecuvântările să rămână aşa, pentru că aceasta era ordinea precizată de Domnul. Deşi vederea lui fizică era slăbită, vederea sa spirituală era ageră. În scena de la încheierea vieţii sale, îl găsim pe Iacov închinându-se rezemat de vârful toiagului său. C. H. Mackintosh rezumă această scenă în frumosul său stil caracteristic:
„Capitolul de încheiere a vieţii lui Iacov contrastează cât se poate de plăcut cu toate scenele anterioare din tumultoasa sa istorie, amintindu-ne de imaginea unei seri liniştite ce se aşterne după o zi furtunoasă: soarele, ce fusese ascuns în timpul zilei de nori şi ceaţă, se arată acum la asfinţitul soarelui în toată splendoarea sa, oferind perspectiva unei zile minunate care va urma. Tot aşa este şi cu vârstnicul patriarh. Gestul substituţiei, târguiala lui, viclenia, planurile sale, nestatornicia, instabilitatea şi temerile rezultate din lipsa de credinţă - ei bine, toţi aceşti nori întunecaţi ai firii vechi şi ai pământului s-au risipit între timp, patriarhul ieşind la iveală pe culmile senine ale credinţei, pentru a împărţi binecuvântări şi distincţii, cu acea destoinicie pe care o poate dărui doar comuniunea cu Dumnezeu.”