Nouă, occidentalilor, ne este greu să înţelegem de ce credinţa lui Isac şi a lui Iacov sau cea a lui Iosif, consemnată în următoarele trei versete, a fost neobişnuită.
Isac, de pildă, a dobândit un loc pe lista de onoare a credinţei pentru că a invocat binecuvântări viitoare asupra lui Iacov şi Esau. Ce este remarcabil în asta?
Înainte de a se naşte copiii, Domnul a anunţat prin Rebeca faptul că din aceşti băieţi vor ieşi două naţiuni şi că cel mai vârstnic (Esau) îl va sluji pe cel mai tânăr (Iacov). Esau era favoritul lui Isac şi, în virtutea faptului că era cel mai mare, ar fi primit în mod normal partea cea mai bună de la tatăl său. Dar Rebeca şi Iacov l-au înşelat pe Isac, a cărui vedere era la acea dată mult deteriorată, determinându-l să dea binecuvântarea cea mai aleasă lui Iacov. Când această urzeală a fost dată în vileag, Isac a fost cuprins de un tremur violent. Dar el şi-a adus aminte de cuvântul lui Dumnezeu potrivit căruia cel mai mare îl va sluji pe cel mai mic şi, în pofida predilecţiei sale pentru Esau, şi-a dat seama că intervenţia lui Dumnezeu, în pofida slăbiciunii sale naturale, trebuie să rămână în picioare.