Avraam ştia ce făgăduise Dumnezeu. Doar asta conta! El a conchis că dacă Dumnezeu îi cere să-şi ucidă fiul, Dumnezeu îl va învia, chiar din morţi, pentru a împlini făgăduinţa.
Până în acest punct nu se consemnează că ar fi fost vreo înviere din morţi. Experienţa umană nu deţinea nici o statistică în acest sens. Într-un sens cât se poate de real, Avraam a inventat ideea învierii. Credinţa sa în făgăduinţa lui Dumnezeu l-a împins la concluzia că Dumnezeu îl va învia pe Isac.
În sens figurat el l-a primit pe Isac înapoi din morţi. El se ataşase faptului că Isac trebuie să fie ucis. Şi Dumnezeu i-a trecut în cont acest gest. Dar, după cum arată Grant cu foarte mult dramatism, Domnul „l-a cruţat pe Avraam de a avea inima străpunsă de durerea de care inima Sa proprie nu Şi-a cruţat-o." El i-a pus la dispoziţie lui Avraam un berbec, ce a luat locul lui Isac, şi singurul fiu născut a fost repus în inima şi casa tatălui său.
Înainte de a trece mai departe, lăsând în urmă această pildă exemplară de credinţă, trebuie să amintim două lucruri: Mai întâi, Dumnezeu niciodată nu a intenţionat ca Avraam să-şi ucidă fiul. Jertfele umane nu au avut niciodată loc în voia lui Dumnezeu pentru poporul Său. El doar a pus la încercare credinţa lui Avraam şi, de îndată ce aceasta s-a dovedit autentică, ordinul Său a fost contramandat.
În al doilea rând, credinţa lui Avraam în făgăduinţa că va avea un număr mare de urmaşi a fost pusă la încercare pe parcursul unei perioade de o sută de ani. Patriarhul avea şaptezeci şi cinci de ani când i s-a promis un fiu. El a aşteptat douăzeci şi cinci de ani până când s-a născut Isac. Iar Isac a avut şaptesprezece ani când Avraam l-a luat cu el pe Muntele Moria, ca să-l aducă jertfa lui Dumnezeu. Isac a avut patruzeci de ani când s-a căsătorit, după care au mai trecut douăzeci de ani până când i s-au născut cei doi copii gemeni. Avraam a murit la vârsta de 175 de ani, când descendenţii săi constau dintr-un fiu (de şaptezeci şi cinci de ani) şi doi nepoţi (de cincisprezece ani). Cu toate acestea, în timpul vieţii sale „El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţă, a dat slavă lui Dumnezeu, deplin încredinţat că ce a tăgăduit El poate să şi împlinească" (Romani 4:20,21).