Capitolul acesta se ocupă de viziunea şi răbdarea credinţei, făcându-ne cunoştinţă cu bărbaţi şi femei din Vechiul Testament a căror vedere spirituală a fost perfectă şi care au îndurat suferinţe şi ocări de nedescris, fără să se lase de credinţă.
Versetul 1 nu constituie definiţia oficială a credinţei, ci este, mai degrabă, o descriere a ceea ce face credinţa pentru noi. Ea face ca lucrurile sperate să fie la fel de reale pentru noi ca şi când le-am poseda deja, asigurând dovezile de nezdruncinat potrivit cărora, binecuvântările spirituale ale creştinismului sunt absolut certe şi reale. Cu alte cuvinte, credinţa aduce viitorul în prezent, făcând ca nevăzutul să fie văzut.
Credinţa este încrederea în probitatea lui Dumnezeu. Convingerea că ceea ce spune Dumnezeu este adevărat şi că ceea ce promite El se va împlini.
Credinţa trebuie să aibă o anumită revelaţie de la Dumnezeu, o oarecare făgăduinţă din partea lui Dumnezeu ca temelie. Căci ea nu este un salt în gol. Ea reclamă cele mai sigure dovezi din univers şi pe acestea le găseşte în cuvântul lui Dumnezeu. Ea nu se mărgineşte la posibilităţi, ci invadează domeniul imposibilului. Cineva a afirmat: „Credinţa începe acolo unde posibilităţile încetează. Dacă un lucru este cu putinţă, atunci nu mai e un prilej de slăvire a lui Dumnezeu."
Credinţa, măreaţa credinţă pe care o vede făgăduinţa,
Ce priveşte doar la Dumnezeu;
Şi râde de imposibilităţi,
strigând: „Se va face".
Autor anonim
În viaţa de credinţă sunt dificultăţi şi probleme, căci Dumnezeu ne încearcă credinţa în cuptorul de foc, ca să vadă dacă este autentică (1Petru 1:7). Dar, cum spunea George Muller: „Greutăţile sunt hrana cu care se hrăneşte credinţa."