Atât scriitorul, cât şi fraţii lui de credinţă se desolidarizează rapid de aceia care dau înapoi spre pierzare. Prin asta se deosebesc apostaţii de creştinii autentici. Apostaţii dau înapoi şi se pierd. Credincioşii adevăraţi cred, păstrându-şi astfel sufletele de pierzarea celor renegaţi.
Odată cu pomenirea cuvântului credinţă („a crede" şi „credinţă" au aceeaşi rădăcină în greacă), se aşează temelia pentru discuţia mai amplă referitoare la viaţa care-I este plăcută lui Dumnezeu. În felul acesta, ilustrul capitol al unsprezecelea este o continuare cât se poate de nimerită şi la locul ei.