Apostatul va fi socotit vrednic de o pedeapsă mult mai aspră, întrucât el a avut parte de un privilegiu mult mai mare. Enormitatea păcatului său reiese din cele trei acuze ce i se aduc:
1. El a călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu. După ce s-a declarat urmaş al lui Isus, acum afirmă cu neruşinare că nu mai vrea să aibă nimic de a face cu El, afirmând că nu are nici o nevoie de Cristos ca Mântuitor, respingându-L pe faţă ca Domn.
În Japonia există un crucifix care a fost folosit de autorităţi în vremurile de prigoană. Acesta era aşezat pe pământ şi toţi trebuiau să calce în picioare faţa Celui răstignit. Necreştinii nu au şovăit deloc în a călca în picioare faţa Lui. Adevăraţii credincioşi au refuzat însă şi au fost ucişi. Se spune că chipul lui Isus de pe acest crucifix a fost şters şi deteriorat de picioarele care au călcat pe el.
2. El a nesocotit sângele legământului cu care a fost sfinţit. Adică apostatul nu pune nici un preţ pe sângele lui Cristos, prin care s-a ratificat Noul Legământ, refuzând să-l considere sfânt. Dar el a fost pus deoparte prin acest sânge, acordându-i-se un loc de privilegiu extern. Prin asocierea cu creştinii, el a fost sfinţit, după cum soţul necredincios este sfinţit prin soţia sa credincioasă (1Corinteni 7:14). Dar asta nu înseamnă că a fost mântuit.
3. El a insultat Duhul harului. Duhul lui Dumnezeu l-a iluminat cu privire la vestea bună, l-a convins de păcat şi l-a îndreptat spre Cristos, ca unic Loc de refugiu al sufletului său. Dar el a insultat pe Duhul care S-a purtat cu atâta tandreţe cu el, dispreţuindu-L pe El şi mântuirea ce i-a oferit-o.