Acum scriitorul introduce al patrulea avertisment grav. Ca în cazurile celorlalte trei, este un avertisment împotriva apostaziei, descrisă aici ca un păcat deliberat.
După cum s-a arătat, există multe puncte de vedere divergente între creştini cu privire la natura exactă a acestui păcat. Pe scurt, problema se pune dacă el se referă la:
1. Creştinii adevăraţi, care ulterior se îndepărtează de la Cristos, pierzându-se.
2. Creştinii adevăraţi, care alunecă de la credinţă, dar care sunt totuşi mântuiţi.
3. Cei care mărturisesc că sunt creştini, un timp, se identifică cu o biserică locală, dar apoi se îndepărtează deliberat de la Cristos. Ei nu au fost niciodată născuţi din nou şi acum nu mai pot fi niciodată.
Indiferent la care din opinii subscriem, trebuie să recunoaştem că textul prezintă unele dificultăţi. Noi credem că a treia opinie este cea corectă, întrucât este cea mai consecventă cu tonul general al învăţăturilor din cartea Evrei şi cu întregul Nou Testament.
Aici în versetul 26 definiţia dată apostaziei este păcătuirea cu voia după ce cineva a primit cunoştinţa deplină a adevărului. Asemenea lui Iuda, persoana în cauză a auzit evanghelia. Omul acesta cunoaşte calea mântuirii; el chiar a pretins că a primit-o; dar apoi el o respinge deliberat.
Pentru un astfel de om nu mai rămâne nici o jertfă pentru păcate. El a respins decisiv şi definitiv jertfa adusă odată pentru totdeauna de Cristos. Prin urmare, Dumnezeu nu mai are altă cale a mântuirii care să i-o ofere.
Într-o anumită privinţă, orice păcat este deliberat, dar autorul se referă aici la apostazie, ca un păcat făcut cu voia, de o extraordinară gravitate.
Faptul că autorul se exprimă la persoana întâi plural nu înseamnă neapărat că se include pe sine în această categorie. În versetul 39 el se exclude în mod hotărât, pe sine şi pe ceilalţi fraţi de credinţă din categoria celor care dau înapoi, spre pierzare.