La începutul vieţii noastre creştineşti cunoaştem numai puţin din adâncimile şi prostia inimii noastre. Însă cu cât înaintăm, cu atât cunoaştem mai bine ce-i în noi şi în jurul nostru. Învăţăm să cunoaştem adâncimea stricăciunii din noi, precum şi deşertăciunea şi lipsa de preţ a tot ce-i în lume şi aflăm că e nevoie să mergem înainte depinzând totdeauna de Dumnezeu. Toate acestea sunt folositoare, căci ne fac smeriţi şi neîncrezători în noi înşine, izbăviţi de mândrie şi mulţumire de sine şi ne fac şi atârnăm ca nişte copii de Acela, care singur e în stare să ne păzească de clătinare. În măsura în care creştem în cunoaşterea de sine, dobândim o înţelegere mai adâncă a harului şi facem o cunoştinţă mai apropiată cu iubirea lui Dumnezeu, cu răbdarea Sa minunată faţă de slăbiciunile şi greşelile noastre, cu mila bogată, cu care a avut grijă de noi şi cu îngrijirea pentru toate nevoile noastre precum şi cu încercările prin care a găsit cu cale să ne poarte, spre folosul adânc şi statornic al sufletelor noastre.

Rodul practic al tuturor acestor lucruri este nepreţuit şi dă omului nou tărie şi blândeţe. El ne vindecă de părerile noastre proaste, ne face răbdători şi îngăduitori cu alţii, ne moaie judecata şi ne face să vedem lucrările altora în lumina cea mai bună cu putinţa, făcându-ne gata să gândim totdeauna bine de ei chiar când stăm la îndoială dacă au lucrat din cutare sau cutare imbold. Acestea sunt unele din roadele scumpe ale încercărilor din pustie, pe care ar trebui să le dorim cu toţii.

”Astfel te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mana, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura Domnului” (Deuteronom 8: 3).

Locul acesta trebuie privit cu interes deosebit, pentru ca este cel dintâi din Deuteronom pe care-l foloseşte Domnul, cu prilejul luptei Sale ca vrăjmaşul în pustie. Pentru ce a folosit Domnul tocmai un loc din această carte? Pentru că această carte cuprinde gânduri, care se potriveau în chip deosebit stării de atunci a lui Israel. Israel greşise şi tocmai faptul acesta este arătat în Deuteronom de la început până la sfârşit. Însă, cu toată căderea lui Israel ca popor, fiecare evreu credincios avea în faţa sa deschisă cărarea ascultării. Oricine urma pe Dumnezeu avea dreptul deosebit şi datoria să ţină tare la Cuvântul Lui totdeauna şi în toate împrejurările.

Slăvitul nostru Domn era deci credincios stării Israelului lui Dumnezeu. Israelul după trup însă greşise şi pierduse totul, iar El a fost în pustie ca un adevărat Israel al lui Dumnezeu, ca să întâmpine pe vrăjmaş numai cu Cuvântul lui Dumnezeu, „Isus, plin de Duhul Sfânt, S-a întors de la Iordan, şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi, după ce au trecut acele zile, a flămânzit. Diavolul I-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” Isus i-a răspuns: „Este scris: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” „ (Luca 4:1-4). Acest loc ne dă mult de gândit. Omul desăvârşit, Isus Cristos, Israelul adevărat, se găseşte în pustie, înconjurat de fiare sălbatice şi posteşte patruzeci de zile, fiind de faţa vrăjmaşul lui Dumnezeu şi al oamenilor, în această pustie nu era nimic pentru Dumnezeu. Cu omul al doilea n-a fost cum a fost cu cel dintâi. El nu era înconjurat de toate bucuriile pustiului, ci se găsea în singurătatea şi uscăciunea unei pustietăţii, singur şi flamand; însă El era acolo pentru Dumnezeu, şi pentru om, ca să-i arate cum trebuie să trăiască şi cum trebuie să întâmpine pe vrăjmaş în toate ispitele lui. Să nu uităm, că Domnul nostru nu s-a întâlnit acolo cu vrăjmaşul, ca Dumnezeu mai presus de orice. De bună seamă că El era Dumnezeu, dar, dacă ar fi luptat ca Dumnezeu, nu ne-ar fi putut sluji drept pildă. Afară de aceasta nu ar fi nevoie şi ni se spună, că Dumnezeu e în stare să biruie şi să fugărească o făptură ca Satana, pe care mâna Lui o făcuse. Dar văzând acolo pe Cineva, care în toate privinţele era om şi se găsea în toate împrejurările omenirii, afară de păcat, văzându-l suferind slăbiciune, foame şi purtând toate urmările căderii omului şi totuşi biruind pe vrăjmaşul cel groaznic, iată ce ne dă mângâiere, putere, îmbărbătare şi împrospătare.

Şi cum a biruit Domnul pe Satana în pustie? Omul Cristos Isus a biruit pe vrăjmaş numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume, cum am mai spus, nu ca Dumnezeu atotputernic, ci ca un om smerit şi ascultător care depindea de Dumnezeu. Ce privelişte măreaţă! Un om, pus în faţa diavolului, îl biruie cu desăvârşire, nu prin desfăşurarea puterii dumnezeieşti şi nici cu altă armă, ci numai prin Cuvântul lui Dumnezeu, care era în inima şi în gura Lui.

Sa mai luăm apoi aminte, că Domnul nu stă de vorbă cu Satana. El nu s-a folosit de fapte în legătură cu El însuşi şi pe care vrăjmaşul le cunoştea bine. „El nu zice: „Eu ştiu că sunt Fiul lui Dumnezeu. Cerurile deschise, Duhul Sfânt care s-a pogorât peste Mine, glasul Tatălui au mărturisit că sunt Fiul lui Dumnezeu”. Nu, aşa nu a mers, şi n-ar fi fost o pildă pentru noi dacă ar fi vorbit aşa.

Lucrul însemnat, pe care trebuie să-l învăţăm din istoria ispitirii marelui nostru Învăţător este, că El s-a folosit în toate ispitele vrăjmaşului, numai de arma, pe care o avem şi noi şi care este Cuvântul lui Dumnezeu şi anume, de cartea, pe care necredinţa a atacat-o, dar care este cartea potrivită pentru oricine doreşte să trăiască într-o ascultare de copil în mijlocul căderii deznădăjduite din jurul nostru. Am spus în „toate ispitele”, fiindcă, în cele trei împrejurări, răspunsul neclintit al Domnului este: „E scris”, nu „Eu ştiu, cred, simt, aceasta şi asta”. E ca şi când Domnul Cristos ar fi zis vrăjmaşului: „Nu e vorba acum dacă sunt sau nu Fiul lui Dumnezeu, ci cum să trăiască omul, şi răspunsul se găseşte numai în Sfânta Scriptură, lămurit ca lumina zilei. Oricine aş fi Eu, Scriptura e aceiaşi: „Omul nu trăieşte numai cu pane, ci cu orice porunceşte Dumnezeu să trăiască”.

Singura stare sigură şi fericită pentru om este „să trăiască cu orice porunceşte Domnul. Şi putem să adăogăm: iată o stare binecuvântată, cu care nu se poate asemăna nimic din lumea aceasta. Cu ajutorul Cuvântului ea aduce sufletul în legătură vie şi personală cu Domnul şi face ca în toate privinţele Cuvântul lui Dumnezeu să ne fie atât de însemnat, în cât să nu putem trăi fără El. După cum pâinea slujeşte pentru întreţinerea vieţii trupeşti, tot aşa şi Cuvântul slujeşte pentru întreţinerea vieţii duhovniceşti. Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm în Biblie anumite reguli de învăţat sau întărirea părerilor noastre, nu; ci o luăm în mână, ca să găsim în ea lumină, hrana, călăuzire, mângâiere, putere, cu un cuvânt, tot ce-i trebuie omului celui nou. Să nu uităm apoi că Domnul spune: cu orice cuvânt. Deci nu ne putem lipsi de nici-un cuvânt ieşit din gura lui Dumnezeu. Avem nevoie de toate cuvintele Lui, căci nu ştiu ce împrejurare vine când avem nevoie tocmai de cuvântul la care nu ne-am gândit. Poate că mai înainte nu ne-am gândit la un cuvânt din Scriptură, dar vine o greutate, şi atunci Duhul lui Dumnezeu ne pune înainte tocmai locul uitat de noi. Şi ce frumos e atunci! Scriptura e de la Dumnezeu şi răspunde fiecărei nevoi a tuturor copiilor Lui laolaltă şi fiecăruia îndeosebi. De aceea s-o cercetăm şi s-o avem în inimă gata când nevoia o cere. Nu-i nici o împrejurare grea în istoria bisericii lui Dumnezeu sau pe cărarea oricărui credincios, de la început până la sfârşit, pentru care să nu găsim îndrumare în Scriptura. Avem în ea tot ce ne trebuie. De aceea s-o citim cât mal mult ca să ne facem „provizie” pentru orice: fie o ispită a diavolului, o ademenire din partea lumii, sau o poftă a firii pământeşti din noi, sau pentru faptele bune pe care ni le-a pregătit Dumnezeu să le facem.

Apoi să nu uităm cuvintele: din gura Domnului, ce ne aduc pe Domnul aşa de aproape de noi, ne fac să ne hrănim sufletul cu aşa tărie şi să privim orice cuvânt al Scripturii de cel mai mare preţ.

Iată viaţa de credinţă pe care suntem chemaţi s-o trăim şi noi; viata aceasta Domnul Isus a trăit-o în

chip desăvârşit. Marele nostru învăţător, Isus, n-a făcut un pas, n-a rostit o vorbă, el n-a făcut nici cel mai neînsemnat lucru fără Cuvântul lui Dumnezeu. Fără îndoială că El ar fi putut să prefacă pietrele în pane, însă nu primise pentru aceasta o poruncă de la Dumnezeu şi de aceea nu simţea nici un imbold să lucreze astfel.

Să mai băgăm de seamă că Domnul nu s-a folosit de Scriptură numai ca să facă pe vrăjmaş să tacă, ci a folosit-o numai ca îndreptăţire pentru starea Sa şi felul Său de a se purta. În acest punct noi greşim uşor. Noi folosim Cuvântul mai mult pentru biruirea vrăjmaşului, decât ca putere pentru inimile noastre şi prin aceasta Cuvântul îşi pierde puterea în inimile noastre. Trebuie să folosim Cuvântul cum foloseşte un flămând pâinea şi cum foloseşte un marinar harta şi busola, deci ca ceva, cu care trăim şi prin care cugetăm, vorbim, lucrăm şi ne mişcăm. Cine ştie să preţuiască mai bine pâinea, un chimist sau un flămând? Fără îndoială că cel din urmă. Cel dintâi o poate desface în părţile din care e alcătuită şi le poate zugrăvi amănunţit, însă numai flămândul îi simte preţul adevărat. Cine cunoaşte mal bine preţul unei hărţi bune? Profesorul de navigaţie? Nu, marinarul când trece cu corabia de-a lungul unei coaste necunoscute şi primejdioase.

Acestea sunt numai pilde slabe, însă ele ne fac să înţelegem, ce este Cuvântul lui Dumnezeu pentru creştinul credincios. El nu poate trăi fără acest Cuvânt. Viaţa lui lăuntrică este hrănită şi întreţinută prin Cuvânt, viaţa lui de toate zilele e călăuzită tot prin El. Numai Cuvântul poate să fie povăţuitorul şi sfătuitorul lui în viaţa lui personală şi casnică şi în treburile lui.

Cuvântul nu va părăsi niciodată şi nici nu va înşela pe acela, care se încrede în El ca un copil. În Cuvânt vom găsi, totdeauna, ce ne trebuie. Ce ne-ar putea mângâia şi linişti mai mult, când avem supărări şi griji, decât cuvintele înviorătoare scrise de Duhul Sfânt pentru noi? Un singur verset din Sfânta Scriptură poate să facă în această privinţă mai mult decât toate dovezile de compătimire şi mângâierile venite din partea oamenilor. Dacă suntem neliniştiţi sau obosit! de certurile de vorbăria oamenilor sau de alte greutăţi, care se ridică pe tărâmul religios, ajung uneori doar câteva locuri din Sfânta Scripturi, ca să ne umple din nou inima şi cugetul cu lumină dumnezeiasca, să ne liniştească pe deplin, să înlăture orice îndoială şi sa alunge orice nor. Ele ne împărtăşesc gândurile lui Dumnezeu şi curma orice ceartă prin puterea lui dumnezeiască. Ce comoară este Biblia!

Nu mai puţin scumpe sunt pentru fiinţa credinciosului următoarele cuvinte, în care slujitorul iubit al Domnului arată grija gingaşă a lui Dumnezeu pentru Israel în timpul călătoriei în pustie: „Haina nu ţi s-a învechit pe tine şi nici nu ţi s-au umflat picioarele în timpul acestor patruzeci de ani”.

Ce har minunat străluceşte din Cuvintele acestea! Aşa s-a îngrijit Dumnezeu de poporul Său că hainele nu i s-au învechit şi picioarele nu li s-au umflat. Nu numai că i-a hrănit, ci i-a şi îmbrăcat şi s-a coborât până acolo, încât s-a îngrijit de picioarele lor, ca să nu fie rănite de nisipul pustiei. Patruzeci de ani a vegheat El astfel asupra lor cu gingăşia unei inimi de tată. Ce nu face dragostea! Domnul îşi iubea poporul şi acest fapt binecuvântat îi chezăşuia totul. Vai, ce bine ar fi fost dacă ar fi înţeles Israel acest lucru! N-a fost nici cel mai mic lucru, din câte a avut nevoie din Egipt până în Canaan, pe care Dumnezeu să nu fi fost gata să i-l dea. Ce i-ar fi putut lipsi, când o iubire nemărginită şi o putere fără seamăn îi stăteau totdeauna la îndemână.

Dar ştim, că iubirea se îmbracă în haine felurite. Ea are mai mult de făcut, decât doar să poarte grijă de hrana şi îmbrăcămintea acelora, către care se îndreaptă. Ea are pe lângă grija de cele trupeşti şi grija de cele duhovniceşti. Iar Moise nu uită să aducă aminte de acest lucru poporului, spunându-i: „Recunoaşte dar în inima ta” – singurul drum adevărat, ca să ajungă la o cunoaştere adevărată – „că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră, cum mustră un om pe copilul său”.

Nouă nu ne place mustrarea, căci nu ni se pare pricină de bucurie, ci dă întristare. Unui fiu îi place să primească din mâna tatălui său hrană şi îmbrăcăminte şi tot ce-i dă dragostea inimii lui de tată, dar nu-i place când această mână ia nuiaua. Şi totuşi nuiaua aceasta temută poate să fie lucrul cel mai bun pentru fiu. Ea poate să facă pentru el, ce nu pot face toate binefacerile trupeşti, descotorosindu-l de un obicei rău, de o pornire urâtă sau de înrâuririle stricătoare, şi fiindu-i astfel o binecuvântare, pentru care să mulţumească necurmat. Lucrul de căpetenie pentru fiu este să vadă dragostea şi grija Tatălui atât în pedeapsă şi mustrare cât şi în binefacerile trupeşti. Dar în nimic nu greşim atât de mult, ca în privinţa aceasta. Ne bucurăm de binecuvântările Tatălui şi suntem plini de mulţumire, când mâna Lui darnică îngrijeşte zilnic de nevoile noastre şi când ne face să simţim ajutorul Lai în vremuri de necaz şi de încercare. Privim cu plăcere „Eben-Ezer-ul” harului şi îndurării pe care am încercat-o şi fără îndoială că toate acestea sunt bune şi binecuvântate pentru inimă. Dar e o mare primejdie să ne mărginim la aceste binefaceri şi binecuvântări şi să zicem cu psalmistul: „Când îmi mergea bine, ziceam: „Nu mă voi clătina niciodată!”

Doamne, prin bunăvoinţa Ta mă aşezase-i pe un munte tare… dar ţi-ai ascuns Faţa, şi m-am tulburat” (Psalmul 30:6-7). De bună-seamă că-i drept să spunem: „prin bunăvoinţa Ta”, dar suntem prea porniţi sa rămânem la „muntele” nostru şi la starea noastră în care „ne mergea bine” şi să lăsăm ca ele să se vâre între inimile noastre şi Domnul, şi atunci trebuie să vină mustrarea. Tatăl nostru veghează cu iubire credincioasă şi cu îngrijire peste noi. El vede primejdia şi lasă să vină peste noi încercări de-un fel, sau altul. De multe ori suntem chemaţi să trecem prin ape adânci, care par peste puterile inimii noastre sărace, slabe şi fricoase. Vrăjmaşul ne şopteşte atunci: „Asta-i iubire” Credinţa răspunde: „Da, totul e iubire şi înţelepciune care nu greşeşte niciodată, fie că e vorba de moartea unor rude, unui copil, pierderea unei averi, o boală lungă şi dureroasă, vegherea lângă patul de boală al unei rude, etc. Da, totul e dragoste desăvârşită; moartea unui copil, pierderea averii, o boală grea, lungă şi dureroasă, toate apele mari şi adânci ale necazurilor şi durerilor, toate sunt dragoste şi înţelepciune fără greş din partea Lui. Laud şi binecuvântez dragostea care s-a pogorât şi m-a ridicat din stricăciunea mea şi s-a însărcinat să mă vindece de greşelile, prostiile, toanele şi păcatele mele, ca să mă facă părtaş sfinţeniei dumnezeieşti şi asemenea chipului Aceluia care „m-a iubit şi s-a dat pe Sine pentru mine”.

Iată cum putem întâmpina şoaptele Satanei şi cum putem alunga toate gândurile întunecate, care caută să se ridice în inima noastră. Totdeauna trebuie să găsim că Dumnezeu e drept şi să privim toate căile Lut de mustrare la lumina iubirii Lui. „Recunoaşte dar în inima ta, că Domnul, Dumnezeul tău, te mustră cum mustră un om pe copilul său”.

„Şi aţi uitat sfatul, pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.” Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii. Şi apoi, dacă părinţii noştri trupeşti ne-au pedepsit, şi tot le-am dat cinstea cuvenită, nu trebuie oare cu atât mai mult să ne supunem Tatălui duhurilor, şi să trăim? Căci ei, în adevăr, ne pedepseau pentru puţine zile, cum credeau ei că e bine; dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a neprihănirii. Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi, croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.” (Evrei 12:5-13).

În acelaşi timp e interesant şi folositor să vedem cum întipăreşte Moise adunării imboldurile spre ascultare izvorâte din trecut, timpul de faţă şi viitor. Totul e întrebuinţat ca să trezească şi să adâncească în inimile lor drepturile lui Dumnezeu asupra lor. Ei trebuiau să-şi îndrepte privirea în trecut, în vremea de faţa şi în viitor, pentru ca faptele mari ale Domnului, pe care le făcuse, le făcea şi avea să le mai facă pentru ei, să-i îmboldească la o ascultare sfântă faţă de El.

Cu prilejul zugrăvirii neîncetate a pricinilor sau imboldurilor morale, nu-i va veni greu cititorului să bage de scamă trăsătura deosebită, care străbate Deuteronomul şi să aibă o nouă dovadă că aici nu e vorba numai de o repetare a Exodului, ci dimpotrivă această carte îşi are locul, planul şi ţinta ei deosebită.

„Să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, ca să umbli în căile Lui şi să te temi de El”. îndemnul acesta se întemeia pe tot ce făcuse Dumnezeu pentru ei, şi pe ce avea să mai facă. Israel trebuia sa găsească în încercările din timpul călătoriei de patruzeci de ani, pe căile Domnului, întâi un imbold la ascultare. De fapt putem spune, că învăţăturile, smeririle şi încercările de care au avut parte apoi mulţumirea deplina a nevoilor lor, pâinea din cer, apa din stânca lovita, grija pentru hainele şi picioarele lor, şi în sfârşit mustrarea sănătoasă a lui Dumnezeu, arătată spre binele lor duhovnicesc, toate alcătuiau pentru ei un imbold puternic ca să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Dar aceasta nu era totul. Ei trebuiau să-şi îndrepte privirea înainte, în viitor, ca să vadă şi acolo, ca şi în trecut şi în vremea de fată, temelia drepturilor lui Dumnezeu asupra ascultării din inimă din partea lor.