„Totuşi, El zice: „Eu v-am călăuzit patruzeci de ani în pustie, hainele nu vi s-au învechit pe voi, şi încălţămintea nu vi s-a învechit în picior: pâine n-aţi mâncat, şi n-aţi băut nici vin, nici băutură tare, ca să cunoaşteţi că Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.” (Deuteronom 29:5-6). Mâna plină de îndurare a lui Dumnezeu îi hrănise şi-i îmbrăcase în acest timp. „Au mâncat cu toţii pâinea celor mari” (Psalm 78:25). N-aveau nevoie de vin, nici de băuturi tari sau de ceva etalări. „Pentru că beau dint-o stânca duhovniceasca ce venea după ei; şi stânca aceasta era Cristos” (1 Corinteni 10:4). Acest râu curat îi răcorea în pustiul uscat şi zi cu zi îi hrănea mana din cer. Singurul lucru, care le mai trebuia, era putinţa să guste ce le pregătise Dumnezeu.
Dar vai! În privinţa aceasta ei au greşit în chipul cel mai trist, cum greşim şi noi foarte des. Se saturaseră de hrana cerească şi pofteau alte lucruri. Ce trist că şi noi le semănăm în aceasta privinţa şi ce umilitor e că nu ştim să preţuim îndeajuns pe Acela, pe care Dumnezeu ni L-a dat ca fiind viaţa noastră, partea noastră, ţinta noastră, în sfârşit totul pentru noi. Cât de trist e că inimile noastre poftesc deşertăciunile şi prostiile lumii acesteia sărmane, bogăţiile, slava şi plăcerile ei şi în sfârşit lucrurile trecătoare, care chiar dacă n-ar fi trecătoare, nu s-ar putea asemăna niciodată cu „bogăţia nepătrunsă a lui Cristos”. Dumnezeu, în marea Sa bunătate, „potrivit cu bogăţia slavei Sale, să ne facă să ne întărim puternic, prin Duhul Lui, în omul dinlăuntru, aşa încât Hristos sa locuiască în inimile noastre prin credinţă, pentru ca având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să putem pricepe împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea, lungimea, adâncimea dragostei lui Cristos; şi să cunoaştem aceasta dragoste, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungem plini de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3:16-19).