Chiar şi oamenii de excepţie au picioare de lut. Marele David nu face, în episodul ce urmează, excepţie de la această regulă. În tristul capitol aflat acum înaintea noastră sunt consemnate minciunile rostite de el în faţa cortului întâlnirii, care se afla în această perioadă la Nob (v. 1-9), precum şi nebunia de care s-a prefăcut David că ar suferi în faţa filistenilor (v. 10-15).
După ce se dusese la Samuel (cap. 19) şi la Ionatan (cap. 20), în fuga sa de Saul, acum David se prezintă la marele preot. Abimelec s-a temut de David şi a întrebat de ce călătoreşte el de unul singur. (de fapt, David era însoţit de câţiva oameni, care însă aşteptau într-alt loc - v. 2; Matei 12:3.) David a minţit, spunând că e într-o misiune secretă în interesul regelui. Apoi David a cerut să i se dea pâine să mănânce. Dar nu era altă pâine, decât pâinile punerii înainte, acea pâine sfântă folosită în scopurile închinării în cortul întâinirii. Preotul i-a oferit lui David această pâine, cu condiţia ca oamenii săi să nu se fi întinat ceremonial prin relaţii sexuale în ultimele trei zile. David a precizat că oamenii săi sunt nu numai curaţi, ci şi sfinţi, adică puşi deoparte, în virtutea faptului că se află în această misiune specială. Avea dreptate Shakespere când afirma: "Oh what a tangied web we weave when first we practice to deceive!" (Vai, ce pânză încâlcită ştim să toarcem, de îndată ce ne-am deprins cu practica de a nu spune adevărul!) Şi astfel pâinea ce tocmai fusese luată din locul sfânt a fost dată lui David.
La Matei 22:3,4 Domnul Isus a aprobat această întrebuinţare nelegitimă a pâinii punerii înainte, probabil din cauza faptului că în Israel era păcat iar David reprezenta cauza neprihănirii. Dacă lui David i s-ar fi acordat locul cuvenit pe tronul Israelului, n-ar mai fi fost nevoie ca el să cerşească pâine. Legea, care interzicea profanarea acestei pâini speciale, nu conţinea însă nici o interdicţie cu privire la o faptă de milostenie ca aceasta.