2. Jurămintele pripite rostite de Saul
Văzând că tatăl său nu face nimic, Ionatan a pornit pe ascuns împreună cu purtătorul său de arme să-i atace pe filisteni. Acesta nu a fost un act de cutezanţă nechibzuită, nici o misiune a unui sinucigaş. Ionatan aştepta ajutorul de la Dumnezeu, crezând că El îi va da biruinţa. Faptul că erau doar doi împotriva unui inamic atât de numeros nu avea importanţă, motivul încrederii lui Ionatan fiind exprimat de cuvintele: „căci nimic nu-L împiedică pe Domnul să salveze prin mulţi sau prin puţini." Credinţa lui Ionatan avea să-i fie răsplătită. Dumnezeu i-a arătat că va avea succes când filistenii îl vor invita să pătrundă în tabără, crezând că este dezertor. De îndată ce filistenii au spus: „Suiţi-vă la noi," Ionatan s-a suit în garnizoana filistenilor, şi curând douăzeci de filisteni zăceau, ucişi. Iar când supravieţuitorii au luat-o la fugă, Dumnezeu a trimis un cutremur, care a provocat o mare stare de confuzie în tabăra filistenilor. Credinţa de care a dat dovadă Ionatan (v. 6) şi purtătorul său de arme (v. 7) a fost singurul lucru de care a fost nevoie pentru ca Dumnezeu să se ocupe de filisteni. Ce trist însă că nechibzuinţa lui Saul a făcut să pălească această victorie minunată!