Dacă apostolul Pavel predica evanghelia de bună voie, era normal să se aştepte să aibă parte de răsplata care însoţeşte o atare slujire, adică dreptul de a fi întreţinut. De la un capăt la altul al Scripturii, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, ni se predă foarte limpede învăţătura potrivit căreia slujitorilor Domnului li se cuvine întreţinerea din partea copiilor Domnului. În pasajul de faţă, Pavel nu afirmă că el ar fi fost un slujitor al Domnului fără tragere de inimă, ci doar ţine să sublinieze că peste apostolia sa fusese imprimată pecetea obligativităţii divine. El accentuează această idee în ultima parte a versetului. Dacă predica împotriva voinţei lui, adică dacă predica sub impulsul unui foc mistuitor din lăuntrul fiinţei lui, ce nu-i dădea astâmpăr până nu predica evanghelia, asta însemna că i s-a încredinţat isprăvnicia evangheliei. Cu alte cuvinte, el acţiona în deplină supunere de ordinele primite, prin urmare, nemaiavând nici un motiv de a se lăuda cu fapta sa.
Deşi, trebuie s-o recunoaştem, versetul 17 nu este din cele mai uşor de interpretat, sensul său pare însă a fi că Pavel nu uza de dreptul de a fi întreţinut de corinteni pentru că lucrarea lui nu constituia o ocupaţie sau o profesie pe care şi-a ales-o, ci i-a fost dăruită direct din mâna Domnului. Învăţătorii falşi de la Corint nu aveau decât să pretindă întreţinere din partea sfinţilor. În ce-l privea însă pe Pavel, el aştepta răsplata din altă sursă.
Iată cum traduce Knox acest verset: ,,Pot pretinde o răsplată pentru ceea ce fac, ca urmare a propriei mele alegeri; dar atunci când acţionez în urma unei constrângeri, nu fac altceva decât să-mi îndeplinesc misiunea ce mi s-a încredinţat." Ryrie comentează şi el:
Pavel nu putea scăpa de convingerea responsabilităţii ce-i revenea de a predica evangheliei, datorită faptului că i se încredinţase o isprăvnicie (o responsabilitate) şi că i se dăduse ordinul de a predica, chiar dacă nu i se dădea nici o plată (Luca 7:10).