Se manifestă uneori printre cei convertiţi de curând convingerea că este de datoria lor să rupă definitiv cu orice fază a vieţii lor anterioare convertirii, inclusiv cu instituţia căsniciei, care nu este păcătoasă în sine. Astfel, fiind copleşit de bucuria mântuirii, există pericolul căderii unui credincios de curând întors la Domnul în ispita de a iniţia o revoluţie, răsturnând cu forţa toate temeiurile vieţii sale de dinainte de convertire. Or, creştinismul nu recurge la forţa revoluţiei pentru a-şi realiza obiectivele, ci schimbările sale se produc prin mijloace paşnice. în versetele 17-24, apostolul stabileşte regula generală, potrivit căreia creştinizarea nu presupune asaltarea prin mijloace violente, revoluţionare, a legăturilor existente în momentul convertirii. Negreşit, el are în vedere mai întâi legăturile căsniciei, dar suntem convinşi că principiul se aplică în egală măsură la relaţiile rasiale şi sociale.
Fiecare credincios trebuie să umble potrivit cu chemarea pe care i-a făcut-o Domnul. Dacă pe unul l-a chemat la o viaţă de căsnicie, atunci trebuie să urmeze acest traseu, cu toată frica de Domnul. Dacă Dumnezeu i-a dat cuiva harul să trăiască o viaţă de celibat, atunci persoana respectivă trebuie să urmeze linia aceea, în viaţă. În plus, dacă momentul convertirii l-a găsit căsătorit cu o soţie necredincioasă, atunci nu trebuie să răstoarne această relaţie, ci să continue în starea de căsătorie, dându-şi toate străduinţele să-şi aducă soţia la mântuire. Cele spuse de Pavel corintenilor nu se aplică doar lor, ci are valabilitate în toate bisericile, după cum arată W. E. Vine:
Când spune Pavel: „Aceasta este rânduiala pe care am aşezat-o în toate bisericile", el nu emite decrete de la vreo agenţie centrală, ci doar îi informează pe credincioşii din biserica de la Corint că instrucţiunile date lor sunt identice cu cele pe care le-a împărtăşit în toate bisericile.