Cum au reacţionat creştinii corinteni la toate acestea? În loc să deplângă actul şi să fie întristaţi, ei dădeau dovadă de îngâmfare şi aroganţă. Poate că erau mândri de „spiritul lor de toleranţă", prin faptul că nu-i aplicau disciplina celui ce se făcuse vinovat. Sau poate că erau atât de mândri de abundenţa darurilor spirituale din cadrul bisericii, încât nu dădeau prea mare importanţă faptului petrecut. Sau poate că erau mai interesaţi ca biserica lor să crească sub aspect numeric, decât pe planul sfinţeniei. Oricum, nu păreau a fi consternaţi de păcatul menţionat.
Şi voi v-aţi umflat de mândrie! Şi nu v-aţi mâhnit mai degrabă, pentru ca cel care a comis fapta aceasta să fi fost dat afară din mijlocul vostru. Asta presupune că dacă credincioşii ar fi luat acţiunile ce se impuneau, de smerire înaintea Domnului, El însuşi ar fi acţionat în acest caz, luând El însuşi o acţiune disciplinară împotriva făptaşului. Erdman comentează, pe marginea acestui caz:
Ei ar fi trebuit să înţeleagă că gloria bisericii creştine constă nu în elocvenţa şi în darurile marilor ei învăţători, ci în curăţia morală şi viaţa exemplară a membrilor ei.