Cat priveşte posedarea darurilor, biserica de ta Corint nu era cu nimic mai prejos decât celelalte biserici. Dar simpla posedare a acestor daruri nu constituia, în sine, o dovadă a adevăratei spiritualităţi. Pavel îi mulţumea Domnului pentru un lucru de care corintenii nu erau răspunzători, la care nu contribuiseră cu nimic. Darurile au fost dăruite de Domnul cel înălţat la Cer, fără să se ţină seama de meritele cuiva. Dacă are cineva un dar, nu trebuie să se fălească cu el, ci, în smerenie, să-l pună în slujba Domnului.
Roadă Duhului este însă o altă chestiune, presupunând predarea credinciosului faţă de controlul Duhului Sfânt. Apostolul nu putea să-i laude pe corinteni pentru faptul că ar fi posedat roadă Duhului în viaţa lor, ci numai pentru ceea ce a revărsat Domnul, în suveranitatea Sa, peste ei - un lucru asupra căruia ei nu aveau nici un control.
Când vom înainta în studiul epistolei, vom constata că apostolul a trebuit să-i mustre pe sfinţi pentru abuzarea de aceste daruri, dar aici el se mulţumeşte să-şi exprime recunoştinţa pentru faptul că ei au primit aceste daruri într-o măsură atât de mare.
Corintenii erau nerăbdători în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Cristos. Cercetătorii Bibliei nu au ajuns la un numitor comun în acest punct, neputând stabili dacă se referă la venirea lui Cristos pentru a-Şi lua sfinţii Săi (1Tesaloniceni 4:13-18), sau la venirea Sa împreună cu sfinţii Săi (2Tesaloniceni 1:6-10), sau, a treia variantă, dacă este o referire la ambele ipostaze. În primul caz, ar fi o revelaţie a lui Cristos făcută doar credincioşilor, pe când în cazul al doilea ar fi Revelaţia Sa pentru întreaga biserică. Atât Răpirea, cât şi glorioasa Arătare a lui Cristos sunt aşteptate cu nerăbdare de orice credincios.