Un principiu foarte important este cel expus în versetul 32. Citind printre rânduri, am putea face observaţia că corintenii trăiau sub impresia falsă că cu cât era cineva mai stăpânit de Duhul lui Dumnezeu, cu atât se diminua stăpânirea sa de sine. Mai degrabă, ei considerau că persoana respectivă este transportată, într-o stare de extaz şi, după Godet, ei credeau că orice sporire a stării duhovniceşti ar duce la o scădere a activităţii intelectuale sau conştienţei de sine. Conform acestor credincioşi, omul aflat sub controlul Duhului ar fi într-o stare pasivă, neputând să-şi controleze vorbirea, timpul cât vorbeşte sau acţiunile sale în general. Numai că o atare idee este respinsă categoric de textul din Scriptură de care ne ocupăm în prezent: Duhurile prorocilor sunt supuse prorocilor. Asta înseamnă că prorocul nu este „transportat" fără consimţământul lui, împotriva voinţei sale. El nu poate să se eschiveze de la instrucţiunile date în acest capitol sub pretextul că i-ar fi fost peste putinţă să se oprească, căci el însuşi poate stabili când şi cât de mult să vorbească.