După ce a enumerat toate aceste privilegii minunate de care au avut ei parte, apostolul le aminteşte corintenilor că cei mai mulţi dintre israeliţi nu au fost plăcuţi lui Dumnezeu, căci trupurile lor au fost împrăştiate în pustie. Deşi toţi israeliţii au părăsit Egiptul şi toţi au promis că sunt alături de liderul lor, Moise, cu trup şi suflet, totuşi realitatea tristă a fost că deşi cu trupul se aflau în pustiu, cu inima continuau să se afle în Egipt. Ei au gustat izbăvirea fizică din robia lui Faraon, dar în inima lor pofteau mai departe plăcerile păcătoase ale ţării din care fuseseră scoşi. Dintre toţi luptătorii peste vârsta de douăzeci de ani care au plecat din Egipt numai doi - Caleb şi Iosua - au ajuns în ţara făgăduinţei. Cadavrele celorlalţi au căzut în pustiu, ca mărturie a dezaprobării lui Dumnezeu faţă de ei.
Observaţi contrastul dintre cuvântul „toţi" din primele patru versete, şi „cei mai mulţi" din versetul 5. Ei au fost cu toţii privilegiaţi, dar cei mai mulţi dintre ei au pierit. Godet se întreabă cu uimire:
Ce spectacol trebuie să fi fost cel pe care îl înfăţişa apostolul înaintea ochilor corintenilor, cei plini de satisfacţie de sine: toate acele trupuri moarte, sătule de hrană şi băutura, zăcând acum împrăştiate pe întinderea deşertului!