Sămânța bună

Domnul Isus dorește să fie singur cu ucenicii Săi. Este foarte plăcută și necesară singurătatea cu El. Nu îi trimite pe ucenici singuri deoparte, căci ei n‑ar fi avut niciun folos dintr‑o astfel de izolare. La ce bun să se retragă într‑un loc pustiu, dacă Isus nu este acolo? Singurătatea fără Isus nu poate decât să răcească și să îngusteze bietele noastre inimi. Dar iată că o mare mulțime Îl urmează, Îl ascultă toată ziua și rămâne cu El. Domnul vede deopotrivă nevoia lor interioară, cât și faptul că, spre sfârșitul zilei, le este foame. Așa că îl întreabă pe Filip: „De unde să cumpărăm pâini ca să mănânce aceștia?“. Ucenicul numără tot ce are, calculează, constată că nu va fi suficient și răspunde: „Pâini de două sute de dinari nu le‑ar ajunge ca să ia fiecare câte puțin“ (Ioan 6.5‑7). Domnul însă nu este nici surprins și nici copleșit. El „știa ce urma să facă“.

Ucenicul Andrei descoperă că un băiețel are la el cinci pâini de orz și doi pești. Despre el am putea spune că are un ochi foarte atent la detalii, câtă vreme descoperă printre 5.000 de bărbați, în afară de femei și de copii, un băiețel care are pâine și pește; și apreciem aceasta la el, pentru că știm cât de repede trecem noi peste lucrurile mici, fără să I le mai menționăm Domnului. Despre băiat am putea spune că este foarte grijuliu. Despre Filip am putea spune că este foarte curajos, din moment ce, realizând că, de fapt, „ce sunt acestea la atâția?“, el Îi spune lui Isus. Domnul ia și înmulțește cele cinci pâini de orz și cei doi pești și are loc un mare miracol! Toți se satură și încă mai rămâne ceva!