Sămânța bună

Un pin creștea la marginea unei păduri. Pretutindeni erau doar frați de‑ai lui. Primăvara, când vântul doinea în ramurile lor, toți frații cântau în cor. Vara, când soarele incendia văzduhul, călătorii osteniți poposeau în răcoarea acestei păduri cu mireasmă de rășină. Toamna, ploile înviorau copacii, iar șuvoaiele se scurgeau apoi în vale, lăsând pădurea neclintită. Iarna, viscolul urla disperat în depărtări, dar trunchiurile viguroase ale pinilor și ramurile lor semețe nu‑l lăsau să intre în cetatea lor.

Pinul de la marginea pădurii a privit însă într‑o zi spre vârfurile golașe ale munților și a zărit o stâncă înaltă, poleită în fiecare dimineață de soarele scânteietor. Și, cum nu îi mai plăcea să fie cu frații lui, a venit să ceară voie bunicului pădurii să se mute pe acea stâncă. „Copile, copacul care este singur pe vârful muntelui se va clătina la orice vânt“, i‑a grăit rar bătrânul zbârcit de ani. „Nicăieri nu‑i mai bine ca lângă frații tăi, în locul în care te‑ai născut, unde nu‑i primejdie când suflă vântul și când se năpustesc apele“, i‑au mai spus părinții lui.

Însă pinul nu ascultă de nimeni și pleacă. Iată‑l ajuns pe creasta muntelui! De acolo vede soarele înaintea celorlalți. Privește de sus la frații săi, rușinându‑se că altădată fusese printre ei. Devine batjocoritor, strigând bătrânului să aibă grijă să nu cumva să cadă și când nu bate vântul, căci are rădăcina putrezită. Dar nu termină bine vorba, că un vânt năprasnic se abate peste stânci și pinul cel tânăr se prăbușește și alunecă în abis. Acolo se aude un freamăt trist: „Ca pasărea plecată din cuibul ei, așa este omul plecat din locul său“ (Proverbe 27.8). Povestea pinului semețit este istoria omului.