Sămânța bună

Un câine obișnuia să își însoțească stăpânul în fiecare dimineață și seară până la gara din localitate. Dimineața îl conducea, iar seara, când sosea trenul, venea să‑l întâmpine. În urma unui accident, stăpânul a murit. Câinele însă a continuat să‑l aștepte. Mergea în fiecare seară la gară, aștepta o oră și apoi se întorcea. A făcut lucrul acesta cam zece ani, până a îmbătrânit și nu a mai putut să se miște. Dar chiar și atunci întorcea capul spre poartă, să vadă dacă nu cumva venea stăpânul său.

În Matei 25, Domnul Isus prezintă parabola celor zece fecioare care așteptau venirea mirelui și care, într‑un final, au adormit înainte ca el să vină. La miezul nopții au fost trezite de un strigăt puternic: „Iată mirele, ieșiți‑i în întâmpinare!“. La începutul erei creștine, cei credincioși așteptau cu nerăbdare întoarcerea Domnului. Un exemplu frumos îl oferă adunarea din Tesalonic, unde credincioșii s‑au întors la Dumnezeu pentru a‑I sluji și pentru a aștepta ca Fiul Său, Isus Hristos, să revină din cer (1 Tesaloniceni 1.9,10). Însă, odată cu trecerea timpului, starea de așteptare a început să dispară din rândul celor credincioși, astfel că, treptat, ei au uitat adevărul despre venirea Domnului și despre răpire. Prin urmare, creștinii nu mai aveau speranță divină. Viața lor era îndreptată înspre pământ. Însă acum aproximativ 200 de ani, speranța cu privire la venirea Domnului s‑a aprins din nou în rândul celor credincioși. Toată așteptarea noastră este în jurul minunatei Sale Persoane care a promis că vine „curând“. Pe El Îl așteptăm, Cel care Și‑a dat viața din dragoste pentru noi, Cel care acum vrea să fie bucuria și centrul vieții noastre, Cel pe care Îl vom glorifica în ceruri fără sfârșit!