Sămânța bună

Niciunul dintre noi nu ar putea suporta ca toată comunitatea să știe ce facem, ce spunem sau ce gândim noi pe parcursul unei zile. Cât de umilitor ar fi ca secretele noastre cele mai josnice să fie date la iveală și transmise în plină zi! Cu toate acestea, orice se întâmplă înăuntrul nostru, absolut orice gândim, spunem și facem, totul este cunoscut de Dumnezeu. Iar evaluarea Lui ar trebui să ne îngrijoreze mai mult decât cea a semenilor noștri. Curând va trebui să Îi dăm socoteală de toate detaliile existenței noastre, de cum am trăit fiecare clipă a vieții pe care El ne-a dat-o.

Cunoașterea perfectă pe care o are Dumnezeu l-a umplut de îngrijorare pe scriitorul Psalmului 139, așa că a strigat: „Unde să mă duc de la Duhul Tău și unde să fug de la fața Ta?“ (versetul 7).

O astfel de îngrijorare se poate însă preschimba într-o bucurie de negrăit! Aceasta are loc atunci când, conștientizând că sunt păcătos, recunosc acest fapt și îl mărturisesc cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu. Și, în acord cu El, iau locul care mi se potrivește, acela al unei persoane vinovate. Atunci Dumnezeu Se poate arăta ca Dumnezeul oricărui har. Iar strigătul „unde să fug“ se transformă într-o plăcută confesiune și rugăciune către Dumnezeul Mântuitor: „Cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule … Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă și cunoaște-mi gândurile … și condu-mă pe calea eternă“ (Psalmul 139.17,23,24).