Sămânța bună

În conversația cu Nicodim, Domnul Isus a ajuns să vorbească despre moartea Sa pe cruce și a introdus acest gând cu un „trebuie“ categoric: „Tot așa trebuie să fie înălțat și Fiul Omului“. — De ce acest „trebuie“? Nu a făcut El de bunăvoie lucrarea de răscumpărare pe cruce? — Cu siguranță! Dar Hristos vorbește aici despre necesitatea absolută a morții Sale, în două privințe: natura sfântă și neprihănită a lui Dumnezeu, pe de o parte, și condiția noastră pierdută, pe de altă parte, cereau ispășire!

Dumnezeu, în dreptatea Sa, trebuia să judece răul. Ca oamenii păcătoși să fie salvați și să vină la Dumnezeu, trebuia să se facă ispășire. Iar această lucrare nu putea fi înfăptuită de Mesia cel viu, ci doar de Mesia care a murit. Prin urmare, „Fiul Omului“ trebuia să fie „înălțat“ pe cruce. Numai privind la Isus Hristos pe cruce, omul pierdut găsește puterea mântuitoare de a scăpa de mușcătura de șarpe a păcatului.

Dar Dumnezeu este și dragoste. În această dragoste, El este suveran peste tot, chiar și peste răul pe care trebuie să-l judece. În această libertate suverană, Dumnezeu a iubit lumea, pe toți oamenii. Dragostea lui Dumnezeu dăruiește – ni L-a dăruit pe singurul Său Fiu! Ca Dumnezeu să-Și arate dragostea Sa, Fiul Omului a trebuit să fie „înălțat“ pe cruce. Dumnezeu nu a vrut doar să Se descopere ca Judecător, ci a vrut ca noi să-L cunoaștem ca Tată. Copiii lui Dumnezeu înțeleg acest „trebuie“ și se pleacă în adorare și recunoștință pentru câtă dragoste divină este cuprinsă în el.