Sămânța bună

O tânără chinezoaică povestea:

Încă de când eram copil mi-a fost mereu frică de insecte. Într-o zi, pe când mă jucam croquet afară, am văzut o piatră în iarbă și ea mi-a amintit că îl auzisem odată pe predicator spunând următoarele: „Dacă lăsăm o piatră sau o bucată de lemn într-un loc întunecat, tot felul de insecte se vor ascunde sub ele. Dar, dacă le expunem la lumină, vor fugi, pentru că urăsc lumina. La fel se întâmplă și cu inima noastră: Dacă Isus, Lumina lumii, nu locuiește acolo, ea este încă în întuneric și tot felul de gânduri rele se ascund în ea. De îndată însă ce Îl primim pe Hristos în viață și, împreună cu El, lumina, El ne va alunga și gândurile rele“. Așa că mi-am strecurat ciocănașul de lemn sub piatră și am ridicat-o. O șopârlă mare, un miriapod și multe alte insecte au ieșit de sub ea. Mi-am dat seama că și eu sunt ca această piatră, netedă și albă pe dinafară, dar plină de păcat pe dinăuntru. Imediat am înțeles cât de greșit era să arăt doar în exterior dragoste, dreptate și virtute. Și mi-am dat seama că eram o păcătoasă. Am aruncat ciocănașul de lemn în iarbă și am fugit în camera mea. Am îngenuncheat lângă pat și m-am rugat: „Doamne, iartă-mi păcatele și ajută-mă să înțeleg cuvântul Tău“. Și acolo, la marginea patului, mi-am predat Domnului inima. Când m-am ridicat de pe genunchi, am simțit o mare bucurie. În sfârșit, găsisem pacea inimii!

„Lumina luminează în întuneric și întunericul n-a biruit-o“ (Ioan 1.5).