Sămânța bună
Urmele
Cerurile spun slava lui Dumnezeu și întinderea lor vestește lucrarea mâinilor Lui.
Psalmul 19.1
Un naturalist francez a călătorit odată prin deșertul Arabiei. El a fost însoțit de un beduin care cunoștea cu mult mai bine decât el zona. Cu toate acestea, în toate celelalte domenii, omul de știință se simțea superior arabului.
Din când în când, în timpul călătoriei, beduinul se cobora de pe cămilă pentru a-și face rugăciunile. Odată, europeanul l-a întrebat, cu batjocură în glas, de unde știa că există un Dumnezeu care îl aude.
„De unde știu?“, a spus arabul. „Vreau să-ți explic. Noaptea trecută, un alt călător a trecut pe lângă cortul meu. Nu l-am văzut și nici nu l-am auzit. Dar azi-dimineață, când m-am uitat în jurul cortului, i-am văzut clar urmele în nisip.“
Beduinul s-a îndreptat de spate și a arătat spre cer: „Când văd toate acestea, știu că există un Dumnezeu și că acest Dumnezeu îmi ascultă rugăciunile. Nu-L văd și nici nu-L aud, dar Îi recunosc urmele în fiecare zi. Și acum, când mă uit la acest apus de soare, sunt îndemnat din nou să mă închin înaintea lui Dumnezeu și să-L venerez“. Naturalistul a tăcut.
Acest mare Creator nu doar că ne permite să vedem atotputernicia Sa, ci, în Fiul Său Isus Hristos, El S-a revelat ca Dumnezeul dragostei, ca Dumnezeul care vrea să fie Tatăl nostru.
„Și Cuvântul a devenit trup și a locuit printre noi (și noi am privit slava Lui, slavă ca a unicului Fiu din partea Tatălui), plin de har și de adevăr“ (Ioan 1.14).