Sămânța bună
Gânduri cu privire la Ioan 17
Eu Mă rog pentru ei. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu, pentru că sunt ai Tăi: tot ce este al Meu este al Tău și ce este al Tău este al Meu, și Eu sunt preamărit în ei. Eu nu mai sunt în lume, dar ei sunt în lume și Eu vin la Tine.
Ioan 17.9-11
În aceste versete aflăm cum Se roagă Domnul pentru ucenicii Săi. El fusese împreună cu ei mai mult de trei ani și S-a îngrijit de ei cu multă dragoste. Acum apărea o schimbare majoră: El va merge la Tatăl și trupește nu va mai fi în această lume. Dar ceva rămânea neschimbat: inima Domnului este la ai Săi. El îi iubește „până la capăt“.
Domnul spune că Se roagă acum pentru ucenici, și nu pentru lume. Va sosi momentul când El, ca Împărat al împăraților, va rosti o cerere cu privire la toată lumea, iar Tatăl Îi va spune: „Cere-Mi și-Ți voi da popoarele de moștenire și marginile pământului în stăpânire“ (Psalmul 2.8). Dar acum nu este vorba de moștenirea din Împărăția de o mie de ani, ci de cei care moștenesc împreună cu El. Pe aceștia El îi poartă în inimă, pentru că ei trăiesc într-o lume vrăjmașă lui Hristos.
Tatăl I-a încredințat Fiului Său pe ucenici. Totuși, Domnul spune: „Sunt ai Tăi“. Așadar, ei nu au încetat să-I aparțină Tatălui. – Avem siguranța deplină că aparținem atât Tatălui, cât și Fiului.
Ceea ce aparține Tatălui aparține și Fiului, și invers. Un om poate să spună: „Tot ce este al meu este și al tău“, dar nimeni n-ar putea spune: „Tot ce este al tău este și al meu“. El s-ar face vinovat de o aroganță nerușinată. Dar Isus a putut spune așa ceva, pentru că El este Fiul veșnic al lui Dumnezeu, una cu Tatăl.
Hristos este preamărit în ucenici, El este văzut în ai Săi. De aceea ei sunt atât de prețioși pentru Tatăl.