Sămânța bună

Întrebarea fetiței (2)
Toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu.

Romani 8.28

Într-o zi, același domn trecea cu pași obosiți, dar liniștiți, pe străzile unui oraș. La fereastra unei case a zărit o doamnă care i se părea foarte cunoscută. Da, și-a adus aminte. Era mama fetiței din trăsură. A sunat la clopoțelul de la intrare și a fost primit de doamnă. „Îmi prezint scuze că v-am deranjat. În urmă cu cinci ani am călătorit alături de dumneavoastră și fetița mi-a pus o întrebare pe care n-am putut să o uit niciodată. Vă mai amintiți de acea călătorie și de întrebarea pe care mi-a pus-o fetița?“ — „Desigur, îmi amintesc“, a zis doamna zâmbind, „întrebarea ei v-a încurcat foarte tare“. — „Niciodată n-o să uit privirea ei serioasă atunci când mi-a pus întrebarea. Aș putea s-o revăd și să-i mulțumesc că a fost folosită de Dumnezeu pentru mântuirea mea?“

S-a așternut o liniște adâncă… Ochii mamei erau plini de lacrimi. „Doamnă, copila…?“, a întrebat grav scriitorul. „Da, copila este la Isus, Domnul și Mântuitorul ei, care a dus-o în patria veșnică“, a fost răspunsul abia auzit. Inima scriitorului s-a strâns de durere, căci a deschis, fără să vrea, rana din inima mamei. După câteva clipe, mama s-a ridicat și l-a condus în camera fetiței și i-a arătat jucăriile și Biblia ei. „Asta-i tot ce a mai rămas.“ — „Nu, doamnă, după cum vedeți, eu sunt un om mântuit prin întrebarea fetiței dumneavoastră.“