Sămânța bună
Țarul și inima sa
Inima este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască? Eu, Domnul, cercetez inima.
Ieremia 17.9,10
Petru cel Mare a fost unul dintre cei mai puternici țari ai Rusiei. Într-un acces de mânie, l-a lovit pe grădinarul său, care, după câteva zile, a decedat. „Vai!“, a spus țarul cu tristețe, „am cucerit națiuni, dar nu am fost în stare să mă cuceresc pe mine“.
În fața lui Dumnezeu, toți oamenii sunt păcătoși, indiferent că unul este țar, iar altul este grădinar. Singurul lucru pe care îl poate face omul în această stare este recunoașterea păcatelor sale în fața lui Dumnezeu. Observăm însă că tocmai de o astfel de recunoaștere a păcatelor fuge orice om. Firea omenească este gata să se supună, cu ușurință, practicării unei religii, imitării anumitor lucrări de pe terenul credinței, dar fără pocăință și fără nașterea din nou. Aceasta este religia firii pământești, care este numai o aparență, nimic mai mult. Prin puterea proprie, nimeni nu este în stare să facă din firea sa ceva bun. „Poate un etiopian să-și schimbe pielea, sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?“, se întreabă profetul Ieremia. Exemplul țarului este tipic fiecărui om. Fără nașterea din nou – adică fără primirea unei naturi divine prin credință și pocăință – nimeni nu poate sta în fața lui Dumnezeu, nimeni nu va vedea și nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu. Biblia ne spune că cei care au crezut și-au răstignit firea pământească cu patimile și poftele ei.