Sămânța bună

Omida
Și lumea trece, și pofta ei, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.

1 Ioan 2.17

Un om de afaceri avea succese remarcabile și era mândru de aceasta. Într-o dimineață se plimba prin grădina sa și a observat o omidă care se târa cu mare osteneală în sus, pe un țăruș. Eforturile ei l-au captivat pe observator. Oare va ajunge omida într-adevăr în vârful bățului?

Stând așa, i-a venit în minte fără să vrea că tot așa a trebuit să se străduiască și el cândva până să ajungă într-un final la nivelul la care se afla acum. Fără încetare, a trebuit să muncească mult pentru a atinge poziția râvnită. Și a reușit! Acum era sus!

Adâncit în gânduri, omul privea mai departe omida. Într-adevăr, mica vietate ajunsese sus. Dar s-a învârtit puțin și apoi a început să coboare. Acolo sus nu era nicio frunză verde, ci doar un băț uscat.

Această simplă întâmplare l-a mișcat pe bărbat și s-a întrebat ce atinsese de fapt. Urcase cu anevoie în viață, dorind să obțină o poziție binevăzută în lume. Era acum mulțumit? Nu trebuia să recunoască faptul că era tot așa de dezamăgit ca această omidă? Ce găsise? Nimic care să-l facă mulțumit pe deplin, nimic de valoare statornică, nimic veșnic.

Punctul culminant al vieții lui trecuse. Dintr-odată a înțeles: „Trebuie să caut altceva, trebuie să găsesc ceva care să aibă valoare dincolo de acest timp“.