Sămânța bună

Lanțuri rupte
În noaptea zilei când Irod urma să-l aducă înainte, Petru dormea între doi soldați, legat cu două lanțuri.

Fapte 12.6

Ușile erau închise, gărzile își făceau datoria; Petru dormea, iar adunarea se ruga. Dumnezeu era la lucru; l-a trimis pe îngerul Său. Închisoarea era cufundată în întunecimea nopții, dar lumina lui Dumnezeu a strălucit în ea. Petru dormea, dar îngerul l-a deșteptat. Petru era legat, dar lanțurile i-au căzut de pe mâini. Dar ostașii? Dumnezeu i-a ținut adormiți. Dar gărzile? Dumnezeu le-a lovit cu orbire. Dar porțile? Porțile de fier s-au deschis singure în fața puterii dumnezeiești. Cine putea să se împotrivească?

Îngerul l-a condus pe Petru până la capătul unei străzi și apoi a plecat. Își îndeplinise slujba față de unul dintre cei ce moștenesc mântuirea. Este interesant să privim grija cu care acest puternic sol ceresc s-a achitat de misiunea sa. Pentru el nu existau nici obstacole, nici ziduri, nici paznici, nici porți. Ființă spirituală, nesupusă materiei, îngerul s-a aflat în temniță cum se găsea în locurile cerești. În temniță, el a adus o lumină strălucitoare, nu pentru sine, ci pentru Petru. Îngerul l-a găsit pe Petru adormit, deloc agitat de planurile lui Irod, încrezător în Dumnezeu, singurul în care nădăjduia. Petru ilustra ceva din pacea care umplea inima Învățătorului său, când dormea pe barcă în furtună (Marcu 4.35-41). David, într-una din împrejurările cele mai îngrijorătoare, a zis: „Mă culc, adorm și mă deștept, căci Domnul este sprijinul meu. Nu mă tem de zecile de mii ale poporului care mă împresoară din toate părțile“ (Psalmul 3.5,6). Plini de încredere în Dumnezeu, fără voință proprie, și noi putem să avem această odihnă în greutăți.