Meditații Charles Spurgeon
14
Iunie
DIMINEAŢA
Învăţătura acestor cuvinte trebuie că li se pare foarte surprinzătoare celor străini de adevărata evlavie, dar, pentru credinciosul sincer, ea este comunicarea unui adevăr recunoscut. Viaţa credinciosului este descrisă aici ca o desfătare în Domnul, şi prin aceasta suntem asiguraţi de faptul că adevărata credinţă ne umple de fericire şi bucurie. Persoanele lipsite de evlavie şi simplii specialişti nu privesc niciodată credinţa ca pe o bucurie; pentru ei este o slujbă, o datorie, o necesitate, niciodată o plăcere sau o încântare. Dacă ajung religioşi până la urmă, acest lucru se întâmplă fie din cauză că au ceva de câştigat, fie pentru că nu îndrăznesc să facă altfel Gândul desfătării în religie este atât de ciudat, încât pentru majoritatea oamenilor cuvintele sfinţenie şi încântare sunt strict antonime. Dar credincioşii care Î1 cunosc pe Christos au înţeles că desfătarea şi credinţa sunt atât de strâns unite, încât toate forţele iadului nu le pot despărţi. Cei care cunosc dragostea lui Dumnezeu în toată inima lor află că toate „căile [Lui] sunt nişte căi plăcute, şi toate cărările [Lui] sunt nişte cărări paşnice" (Proverbe 3:17). Atâta bucurie, atâtea desfătări, atâta revărsare de binecuvântare găsesc sfinţii în Domnul lor încât, departe de a-L sluji din obişnuinţă, L-ar urma chiar dacă toată lumea s-ar lepăda de EL. Noi nu ne temem de Dumnezeu din constrângere. Credinţa noastră nu este o piedică; profesiunea noastră nu este cea a robiei. Noi nu suntem târâţi la sfinţenie, nici conduşi la datorie. Nu, pietatea noastră este plăcerea noastră, speranţa noastră este fericirea noastră, şi îndatoririle noastre sunt desfătarea noastră. Desfătarea şi adevărata religie sunt legate ca floarea de rădăcină — la fel de nedespărţite ca adevărul şi siguranţa. Ele sunt, de fapt, două diamante preţioase strălucind pe o montură din aur.
Atunci când gust din iubirea divină
Mă simt cuprins de o nespusă bucurie
Mi-e inima de desfătare plină
Şi cerul se deschide într-o mare de lumină.
SEARA
Doamne, nouă ni se cuvine să ni se umple faţa de ruşine... pentru că am păcătuit împotriva ta. Daniel 9:8
Un simţământ adânc şi o vedere clară a păcatului, a hidoşeniei sale şi a pedepsei pe care o merita ar trebui să ne facă să ne plecăm adânc în faţa tronului. Am păcătuit, şi suntem creştini. Nu ar trebui să fie aşa! Am fost favorizaţi, şi suntem nerecunoscători. Atât de privilegiaţi, şi nu am adus fructe conform aşteptărilor. Cine este acela care, deşi angajat demult în lupta creştinului, ar putea să privească înapoi în trecut fară să roşească? Cât despre zilele dinaintea mântuirii, fie iertate şi uitate. Dar, de atunci în continuare, chiar dacă nu am păcătuit ca înainte, am păcătuit iar şi iar împotriva luminii şi iubirii — lumina care ne-a pătruns minţile, şi iubirea de care ne-am bucurat. O, cât este de îngrozitor păcatul unui suflet iertat! Păcatele unui păcătos neiertat sunt ieftine în comparaţie cu păcatele aleşilor lui Dumnezeu, care au comuniune cu Christos şi îşi sprijină fruntea de pieptul lui Isus. Uitaţi-vă la David. Mulţi vor vorbi despre păcatul lui, dar eu cred că vă veţi gândi la căinţa lui. Ascultaţi-i oasele sfărâmate jelind cutremurătoarea mărturisire! Priviţi-i lacrimile care cad în ţărână, şi ascultaţi suspinele care însoţesc cântecul de harpă! Am păcătuit. Să căutăm, deci, spiritul căinţei. Priviţi-1 din nou pe Petru. Se vorbeşce mult despre lepădarea lui Petru. Amintită-vă, însă, că este scris că Petru „a plâns cu amar" (Matei 26:75). Nu avem nici o lepădare pentru care să plângem? Păcatele noastre, cele dinainte şi cele de după convertire, ne-ar trimite direct în flăcările iadului dacă nu ar fi îndurarea divină care ne-a făcut diferiţi. Ea ne-a scos ca pe nişte tăciuni din foc. Suflete, pleacă-te adânc sub povara vinovăţiei tale, şi adoră-ţi Dumnezeul. Admiră harul care te-a salvat, îndurarea care te-a cruţat, şi dragostea care te-a iertat!