Domnul este aproape GBV
Noul Testament pe scurt (21) – 1 Petru
Binecuvântat fie Dumnezeul și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după marea Sa îndurare, ne-a născut din nou pentru o speranță vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre morți.
1 Petru 1.3
La fel ca cea a lui Iacov, prima Epistolă a lui Petru se adresează credincioșilor dintre iudei care erau împrăștiați în Asia Mică, însă care nu sunt priviți ca fiind conectați cu iudaismul, ci mai degrabă ca separați de iudaism. Aceștia sufereau, fiind străini și călători din mai multe puncte de vedere. Într-un sens cu mult mai înalt decât fusese adevărat cu privire la poporul Israel, ei erau un popor nerecunoscut ca făcând parte dintre națiuni. Alegerea lor de către Dumnezeu era una eternă, iar sfințirea (sau punerea lor deoparte) era rodul lucrării Duhului, nu al ritualurilor Vechiului Testament; în plus, o moștenire le era păstrată în cer. Aceste binecuvântări se datorau faptului că Hristos fusese înviat și așezat la dreapta lui Dumnezeu.
Suferința lor nu era altceva decât disciplinarea administrată de mâna Tatălui, în cârmuire. El cârmuiește cu înțelepciune în mijlocul copiilor Săi, pentru binele lor, în vederea eternității. De cealaltă parte, suferința lor scotea la iveală sfârșitul cumplit al celor care nu ascultau de evanghelie.
Adevărul prezentat în 1 Petru este în mod clar cel cu privire la Împărăție, nu cel cu privire la Trupul lui Hristos, Adunarea, fiindcă lui Petru i-au fost încredințate cheile Împărăției cerurilor. De fapt, în viața personală a lui Petru vedem lucrările Tatălui în guvernare. Este un lucru prețios să vedem cum Petru este folosit de Dumnezeu într-un fel atât de plin de har și de putere, după trista lui cădere, când se lepădase de Domnul. Această epistolă este simplă, puternică, de natură să ne însuflețească și să producă o teamă sănătoasă de Dumnezeu. Ea îndeamnă orice conștiință exersată să umble în supunere față de Domnul.
L. M. Grant