Domnul este aproape GBV
De aceea și Isus, ca să sfințească poporul prin propriul Său sânge, a suferit dincolo de poartă. Deci să ieșim la El, afară din tabără, purtând ocara Lui.
Evrei 13.12,13
Epistola către Evrei nu menționează scriitorul ei, însă începe cu „Dumnezeu“. Ea arată că revelația din Noul Testament este în deplin acord cu Vechiul Testament, în același timp existând și un contrast clar între ele. Într-adevăr, profețiile, simbolurile și persoanele din Vechiul Testament sunt arătate acum ca avându-și împlinirea minunată în ceea ce Dumnezeu a vorbit din cer, în Persoana Fiului, Creatorul și Susținătorul tuturor lucrurilor. Dumnezeirea Lui eternă și umanitatea Lui adevărată sunt declarate cu grijă și cu claritate, iar El Însuși este prezentat ca depășind orice revelație parțială a gândului lui Dumnezeu în Vechiul Testament.
Aici găsim măreața Lui lucrare de răscumpărare, privită prin prisma valorii ei eterne înaintea lui Dumnezeu. El este văzut ca intrat în cerul însuși, întemeind o moștenire cerească și eternă, pentru orice suflet răscumpărat, în contrast cu nădejdea pământească a lui Israel. El este Marele-Preot înălțat, care a străbătut toate cerurile, prin care ne apropiem și ne închinăm lui Dumnezeu, care îi susține și care simte împreună cu sfinții Săi, în nevoile lor prezente. Credinciosul este privit ca fiind pe pământ, însă având o nădejde cerească, fiind astfel un călător prin această lume împotrivitoare. Întreaga religie cu caracter pământesc – chiar și iudaismul întemeiat mai înainte de Dumnezeu – este văzută ca fiind „tabăra“, ostilă gloriei acestei revelații cerești (Evrei 13.13).
Epistola către Evrei ne oferă deci lecții prețioase cu ajutorul liniilor ei clare de demarcație cu privire la credința, umblarea și închinarea creștină.
L. M. Grant