29

Noiembrie

DOMNUL este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic. Psalmul 23.1

Ce valoare mare a avut şi are acest Psalm pentru inima credinciosului! El a mângâiat mai mult decât orice balsam pe acest pământ; el a îmbărbătat o mulţime de întristaţi; a fost un balsam în inima celor îndoliaţi, a fost uleiul care se turna pe răni deschise. El nu va părăsi această vale a plângerii până când ultimul trecător va părăsi acest pământ, până când ultima lacrimă va fi fost ştearsă.
Foarte important este locul ocupat de acest Psalm în Psaltire. Psalmul 22 ne înfăţişează sentimentul de adâncă durere care avea să vină peste Domnul Isus la cruce, iar Psalmul 24 ne descrie venirea Lui ca împărat în slavă în care se va arăta împărăţia Lui pe pământ. Între cruce şi slavă este pustietatea iar partea credincioşilor, şi calea lor fericită în această pustie face obiectul temei din Psalmul 23.
Din conţinutul lui putem desprinde, deşi descrie calea prin pustie, că nu e vorba de nici un oftat şi de nici o jale. Sufletul îşi îndreaptă privirea NUMAI spre El, spre Acela care e Domnul sufletului. Plin de El strigă: „Domnul este PĂSTORUL meu." Sufletul nu spune: „O ce bine ar fi dacă Domnul ar fi Păstorul meu." sau „El va deveni cândva Păstorul meu. NU, sufletul ştie şi se bucură de această stare care El însuşi i-a dat-o. El este azi şi mâine, El este şi rămâne Acelaşi! Cine poate spune: cel Veşnic, cel Neschimbat, Cel care a făcut şi întreţine această lume este şi „Păstorul meu" acela poate să spună: „Nu voi duce lipsă de nimic."
Numai ca popor mântuit, după ce adunarea lui Israel a ieşit din botezul lor prin „nor şi mare" şi când i-au putut privi pe egiptenii morţi pe ţărmul mării, auzim cântecul de biruinţă. La fel şi noi, mai întâi trebuie să ne ştim mântuiţi prin puterea morţii şi învierii Domnului Isus, pentru a realiza mărturia unui cuget curat prin botez şi a aduce o adorare plăcută Lui şi bine înţeleasă de noi.