Strângerea laolaltă pentru frângerea pâinii

Ce facem când ne strângem pentru a frânge pâinea? Ce înseamnă a frânge pâinea? Ce stă în legătură cu această acţiune? Putem spune de la început că în legătură cu frângerea pâinii facem patru acţiuni:

1. Ne gândim la Domnul, care a murit pentru noi (Luca 22.19),

2. Vestim moartea Sa (1 Corinteni 11.26),

3. Exprimăm unitatea Trupului lui Hristos (1 Corinteni 10.17),

4. Îl adorăm pe Tatăl, care L-a dat pe Fiul (Ioan 4.23).

Expresia „frângerea pâinii“ apare de două ori în Fapte, şi anume în capitolele 2.42, 46 şi 20.7. Primii creştini din Ierusalim au frânt zilnic pâinea acasă (Fapte 2.46). Amintirea morţii Domnului era atât de proaspătă şi de vie în inimile lor, încât vesteau zilnic această moarte. Mai târziu, în capitolul 20.7, adică aproximativ douăzeci şi cinci de ani după capitolul 2, se obişnuia să se pună frângerea pâinii în legătură cu întâia zi a săptămânii. Citim foarte clar că în Troa credincioşii erau strânşi împreună cu apostolul Pavel în ziua întâi a săptămânii ca „să frângă pâinea“. Această obişnuinţă îşi are deci baza în Scripturi. De aceea şi noi ne strângem astăzi în fiecare duminică, întâia zi a săptămânii, pentru a frânge pâinea. Care zi ar fi de altfel mai potrivită pentru a vesti moartea Domnului, decât duminica, zi pe care o sărbătorim ca ziua învierii Domnului Isus?

Amintirea Domnului

Domnul Însuşi a instituit frângerea pâinii în „noaptea în care a fost vândut“ (1 Corinteni 11.23) şi era împreună cu ucenicii Săi pentru a sărbători paştele. El a dorit mult să mănânce acest paşte împreună cu ei înainte de a pătimi (Luca 22.15). În timpul sărbătorii paştelui, când Domnul a luat pâine, a mulţumit şi a frânt-o, le-a dat-o spunându-le: „Acesta este trupul Meu care se dă pentru voi; faceţi aceasta în amintirea Mea!“ (Luca 22.19).
Deci aceasta este prima acţiune pe care o facem când frângem pâinea: ne gândim în adorare că Domnul Isus Însuşi a suferit aici pe pământ şi a murit; El Şi-a dat trupul pentru noi, ca noi să avem viaţă prin moartea Sa. El ne roagă mereu: „faceţi aceasta în amintirea Mea!“ Dacă dorim să împlinim această rugăminte, atunci inimile noastre trebuie să fie preocupate în mod deosebit cu suferinţele Sale, pe care Le-a suportat când a împlinit lucrarea. Nenumărate versete din Vechiul Testament arată suferinţele ascunse ale Domnului Isus, atât în timpul vieţii Sale, cât şi pe cruce. Să ne gândim la Psalmii 22, 40, 69, 102, 109; să ne gândim la Isaia 42 şi 53, unde Îl vedem pe Robul suferind; să ne gândim la Zaharia 13 şi multe alte versete. Să facă Domnul, ca să ne luăm tot mereu şi tot mai mult timp pentru a citi aceste versete, nu numai duminică dimineaţa, pentru ca să ştim ce a însemnat pentru El împlinirea acestei lucrări! Numai atunci putem ţine într-adevăr această sărbătoare în amintirea Sa.

Vestirea morţii Domnului

Ucenicii au auzit direct din gura Domnului Isus aceste cuvinte, când El era încă pe pământ. Apostolul Pavel în schimb a primit o descoperire despre frângerea pâinii din partea Domnului proslăvit, şi el a scris despre aceasta în 1 Corinteni 11 începând cu versetul 23. El repetă cuvintele Domnului Isus şi adaugă (versetul 26): „Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.“ Apostolul spune deci aici că, prin faptul că frângem pâinea şi bem din pahar, vestim moartea Domnului. Realitatea, faptul că frângem pâinea, este o vestire a morţii Domnului în faţa acestei lumi şi în faţa îngerilor (a se compara cu Efeseni 3.10). Deci vestim moartea Domnului. Desigur, în faţa ochilor apare viaţa Sa aici pe pământ, suferinţele Sale şi moartea Sa, dar în principal noi vestim moartea Sa şi admirăm rezultatele infinit de măreţe ale jertfei Sale desăvârşite: în mod deosebit faptul că prin lucrarea Sa Dumnezeu a fost satisfăcut şi a fost proslăvit în El. Nu a fost de fapt aceasta dorinţa Lui în viaţa Sa şi apoi în moartea Sa? El a împlinit aici pe pământ voia lui Dumnezeu (Evrei 10.7, 9) şi a împlinit lucrarea pe care i-a dat-o Tatăl (Ioan 17.4). El Însuşi spune în Ioan 10.17: „Pentru aceasta Mă iubeşte Tatăl, pentru că Eu Îmi dau viaţa.“ Dar să fim atenţi, pentru că aici se spune foarte clar: moartea Domnului, şi nu moartea lui Hristos. Apostolul Pavel subliniază în acest pasaj foarte clar că Isus este Domnul (versetele 20, 23, 26, 27, 32). Corintenii nu au ţinut seama de autoritatea Domnului Isus la Cină şi au sărbătorit în mod nevrednic această Cină. Vai de noi, dacă nu ţinem seama de sfinţenia şi de autoritatea Domnului la Cina Sa!

Exprimarea unităţii Trupului

Dacă ne îndreptăm atenţia spre capitolul 10 din prima Epistolă către Corinteni, vedem că în versetele 16-22 apostolul Pavel pune în legătură cu frângerea pâinii încă un alt punct de vedere, şi anume nu numai cel referitor la Cina de aducere aminte, cu care ne-am preocupat până acum, ci şi aspectul părtăşiei. În versetul 16 spune că prin pahar avem părtăşie cu sângele lui Hristos şi prin pâinea pe care o frângem avem părtăşie cu Trupul lui Hristos, apoi continuă şi spune: „pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm dintr-o singură pâine“ (versetul 17).

Aici avem a doua însemnătate a pâinii. În Luca 22 şi în 1 Corinteni 11, pâinea este o imagine a trupului Domnului Isus, pe care El l-a dat la moarte. Aici însă, pâinea este o imagine a Trupului lui Hristos, Adunarea, pe care Dumnezeu i L-a dat după împlinirea lucrării. Dom-nul Isus este Capul proslăvit al acestui Trup, care este Adunarea (a se compara cu Efeseni 1.22, 23; Coloseni 1.18). Prin faptul că mâncăm din pâine (a mânca împreună este în Scriptură o imagine a părtăşiei), toate mădularele exprimă unitatea lor cu Trupul, deci cu Hristos şi cu celelalte mădulare ale acestui Trup. Toţi credincioşii adevăraţi aparţin Trupului lui Hristos, dar această apartenenţă este vizibilă numai atunci când mănâncă dintr-o singură pâine.

Adevărul unităţii Trupului lui Hristos era încă necunoscut credincioşilor din Fapte 2. Dumnezeu l-a descoperit abia prin apostolul Pavel şi găsim indicaţii clare despre aceasta în 1 Corinteni 12 (a se compara cu Romani 12.4-8). De aici rezultă că credincioşii din Fapte 2 nu puteau încă exprima această unitate, deoarece nu cunoşteau acest adevăr. Dar ei sărbătoreau Cina de aducere aminte a Domnului.

Dar tot aşa de limpede este faptul că noi astăzi, după ce am cunoscut acest adevăr despre Adunare ca Trup al lui Hristos, exprimăm prin Cină, în acelaşi timp, unitatea acestui Trup; prin aceasta exprimăm părtăşia cu Trupul lui Hristos: „Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu Trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm dintr-o singură pâine“ (1 Corinteni 10.16, 17). Ar exista vreun motiv din Scriptură pentru a separa acestea două (Cina şi sărbătoarea unităţii)?

Mai departe, în 1 Corinteni 10.18 citim: „Cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?“ Prin altar, apostolul Pavel vorbeşte mai târziu despre Masa Domnului (versetul 21). Masa este o altă expresie pentru părtăşie, expresia simbolică a părtăşiei invitaţilor prezenţi în jurul mesei cu stăpânul mesei şi unii cu alţii; astfel există o singură Masă a Domnului, un singur Trup al lui Hristos şi o singură pâine. De fiecare dată când frângem această o singură pâine ne aducem aminte de unitatea tuturor credincioşilor ca un singur Trup al lui Hristos şi dăm expresie acestei unităţi prin faptul că mâncăm din această o singură pâine.

Adorarea Tatălui

Aşa cum Israelul avea un altar, şi anume altarul de ardere-de-tot, şi noi avem în mod spiritual un altar, unde Îi putem aduce lui Dumnezeu jertfele noastre de laudă şi de mulţumire. Când suntem strânşi pentru a gândi la Domnul, pentru a vesti moartea Sa şi avem înaintea ochilor urmările măreţe ale morţii Sale, nu în ultimul rând unitatea tuturor credincioşilor ca un singur Trup, căreia dorim să-i dăm expresie, nu ne amintim şi de faptul că Tatăl a fost Cel care a avut aceste binecuvântări pentru noi în inima Sa şi că El L-a dat pe Fiul, pentru ca noi să putem primi aceste binecuvântări? Ne aducem aminte că aşa cum Avraam l-a jertfit pe singurul lui fiu, pe Isaac, Tatăl L-a trimis pe Fiul pe acest pământ şi i-a dat lucrarea pe care El trebuia să o împlinească (a se compara cu Ioan 4.34; 17.4). Această lucrare nu înseamnă numai lucrarea Domnului Isus pe cruce, ci şi întreaga Sa viaţă prin care L-a descoperit pe Tatăl (Ioan 14.7). Descoperirea dragostei Domnului Isus pe acest pământ a fost în acelaşi timp descoperirea dragostei Tatălui. Întreaga bucurie a Fiului a fost să-L proslăvească pe Tatăl (Ioan 13.32; 17.4) şi să facă voia Sa (Ioan 4.34; 8.29). Cuvintele rostite de Domnul Isus erau cuvintele date Lui de Tatăl, iar lucrările pe care le-a făcut, erau lucrările pe care Tatăl i le-a dat (a se compara cu Ioan 8.28; 14.10). Deşi Şi-a dat de bunăvoie viaţa – El avea puterea să o dea şi să o ia din nou –, totuşi a primit de la Tatăl porunca să-Şi dea viaţa (Ioan 10.18). Domnul Şi-a dat viaţa din ascultare faţă de Tatăl Său, şi în acelaşi timp a fost expresia desăvârşită a dragostei Sale faţă de Tatăl (Ioan 14.31). Aceasta a dat un nou prilej Tatălui să-L iubească pe Fiul (Ioan 10.17).

Când este vorba despre lucrarea Domnului Isus, noi gândim adeseori că El a făcut această lucrare din dragoste faţă de noi, şi gândim la ceea ce am primit noi prin aceasta. Dar dacă pătrundem mai adânc în această lucrare, vedem că mai presus de toate ascultarea şi dragostea Domnului Isus faţă de Tatăl au fost acelea care L-au determinat să împlinească lucrarea. El cunoştea toate sfaturile lui Dumnezeu, pentru că El Însuşi este Dumnezeu. Când a venit în această lume, El nu a spus: Eu vin pentru a-i salva pe oameni de păcatele lor, deşi acest lucru era neapărat şi adevărat (îngerul a spus aceasta lui Iosif; Matei 1.21), ci a spus: „Iată, Eu vin… ca să fac voia Ta, Dumnezeule.“ Care era voia lui Dumnezeu? Cu siguranţă, şi faptul ca noi să primim iertarea păcatelor, dar mult mai mult decât atât, Dumnezeu dorea să aibă copii, El dorea să aibă fii pentru Sine (Efeseni 1.5). Tatăl a căutat adoratori, care să-L adore în duh şi în adevăr (Ioan 4.23, 24). Tatăl Însuşi a deschis calea spre toate acestea, dându-L pe singurul Lui Fiu la moarte. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus (2 Corinteni 9.15)!

Ce bucurie a fost pentru Domnul Isus, când după lucrarea împlinită a putut să le vestească fraţilor Săi Numele Tatălui: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, şi la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru“ (Ioan 20.17). Ce bucurie pentru Domnul Isus să-i aducă Tatălui copii (Evrei 2.13)! El Însuşi este Acela care intonează cântarea de laudă în mijlocul Adunării pentru Tatăl (Psalm 22.22; Evrei 2.12).

Imagini din Vechiul Testament

Să cugetăm mai detaliat la aceste puncte, şi pentru aceasta ne vom ajuta de imagini din Vechiul Testament, prin care Dumnezeu explică aceste lucruri spirituale.

Un popor în pustiu

Aşa cum poporul Israel a fost patruzeci de ani în călătoria prin pustiu spre ţara promisă, şi noi păşim prin această lume, care este un pustiu pentru credincioşi. În Exod vedem cum Dumnezeu a scos poporul din Egipt şi i-a dăruit în pustiu un cort, în care El locuia. Acest cort al întâlnirii era în acelaşi timp locul în care poporul putea aduce jertfele sale şi unde preoţii slujeau lui Dumnezeu. Tot astfel, acum, Dumnezeu locuieşte prin Duhul Sfânt în Adunare (Efeseni 2.22), iar Domnul Isus este prezent personal în mijlocul nostru, când suntem strânşi în jurul Lui (Matei 18.20).

Unde aducea poporul jertfele sale?

Acest lucru se făcea la intrarea cortului întâlnirii (Levitic 1.3; 3.2, 8, 13). Dumnezeu dorea să Se întâlnească cu poporul Său în acest loc marcat foarte exact (Exod 29.42, 43; 33.9, 10; Numeri 12.5; Deuteronom 31.15). Unde doreşte Dumnezeu astăzi să-i slujim şi să-i aducem jertfe? Acest loc este acolo unde ne strângem ca Adunare, acolo unde Domnul Isus este în mijloc şi intonează cântarea de laudă (Psalm 22.22; Evrei 2.12). În acest loc deosebit, unic, unde suntem strânşi în Numele Său, avem privilegiul măreţ de a ne aminti împreună de Domnul (Luca 22.19), de a ne preocupa cu lucrarea Sa şi de a vesti moartea Sa (1 Corinteni 11.26).

Intrarea în cortul întâlnirii este un loc sfânt (Levitic 10.3; Numeri 25.6; a se compara cu Psalm 93.2). Domnul Isus veghează cu râvnă asupra acestui loc (1 Corinteni 11.27-34). În apropierea intrării se află altarul pentru arderea-de-tot (Exod 40.6), iar Domnul nu poate permite ca acest loc sfânt să fie în legătură cu răul: „Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?“ (1 Corinteni 10.22).

Să reţinem: altarul pentru arderea-de-tot nu este în locaşul sfânt, ci la intrarea cortului întâlnirii, deci sub cerul liber, pe nisipul pustiului. Acest lucru este important pentru înţelesul spiritual al altarului pentru arderea-de-tot.

Altarul pentru arderea-de-tot

Avem şi noi astăzi un astfel de altar pentru arderea-de-tot? Maleahi numeşte altarul pentru arderea-de-tot, „Masa Domnului“ (1.7, 12; a se compara cu Ezechiel 44.16). Tocmai această expresie o preia Duhul Sfânt în 1 Corinteni 10.18-21. Când apostolul spune în versetul 18: „cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul?“, se gândeşte la mâncarea jertfei de pace. Despre această jertfă citim în Levitic 3.11, că era o mâncare (pâine) a jertfei prin foc pentru Domnul. Jertfa de pace era singura jertfă pe altarul pentru arderea-de-tot, din care putea să mănânce atât cel care aducea jertfa, cât şi preotul (a se vedea legea jertfei de pace în Levitic 7.11-36). Aproape nu există o imagine mai frumoasă în Vechiul Testament despre părtăşia dintre Dumnezeu şi cel care jertfea şi preot, care mâncau din jertfa de pace. Ad litteram, jertfă de pace înseamnă: jertfă de laudă, de recunoaştere, de mulţumire (a se compara cu Levitic 7.12, 13). Nu adu-cem tocmai în legătură cu frângerea pâinii, şi jertfa noastră de laudă şi de mulţumire (Evrei 13.15)? Când mâncăm dintr-o singură pâine la Masa Domnului, vestim prin aceasta părtăşia mai întâi cu jertfa (Hristos care a murit şi a înviat – 1 Corinteni 10.16), în al doilea rând cu Dumnezeu Însuşi, Căruia Îi este adusă jertfa, şi în al treilea rând cu toţi credincioşii care mănâncă din aceeaşi pâine (1 Corinteni 10.17).

Deci, când aducem jertfa noastră de pace, care este expresia părtăşiei noastre cu Dumnezeu şi cu toţi credincioşii, pe baza morţii Domnului Isus, o aducem pe altarul pentru arderea-de-tot. Acesta este locul unde aducem şi jertfa de mâncare, şi jertfa de ardere-de-tot.

Diversele jertfe

Am amintit deja jertfa de pace, jertfa de mâncare şi jertfa de ardere-de-tot, şi pentru completare trebuie să numim şi jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină. Toate aceste jertfe sunt descrise detaliat în Levitic 1-7.

Aceste jertfe se deosebesc clar între ele prin faptul că primele trei erau o mireasmă plăcută lui Dumnezeu (Levitic 1.9, 13, 17; 2.2, 9, 16; 3.5, 11, 16) şi erau aduse pe altarul pentru arderea-de-tot (din jertfa de pace erau aduse numai părţi). Aceste jertfe erau aduse de bunăvoie, şi anume atunci când cineva din popor dorea să aducă ceva lui Dumnezeu din mulţumire. Jertfa pentru păcat şi jertfa pentru vină nu erau nici de o mireasmă plăcută, nici de bunăvoie. Ele nu erau aduse pe altarul pentru arderea-de-tot (cu excepţia grăsimii şi a rinichilor), ci trebuiau că fie arse în afara taberei într-un loc curat (Levitic 4.9-12, 19-21, 26, 31, 35; a se compara cu Evrei 13.11). Ele erau aduse când cineva a păcătuit. Dacă un israelit venea cu un animal corespunzător şi mărturisea păcatul său, Dumnezeu îi ierta păcatul. Acest lucru arată foarte limpede că duminica nu aducem niciun fel de jertfe pentru păcat şi pentru vină, pentru că păcatele noastre sunt iertate. Textul din 1 Corinteni 11 indică foarte clar spre faptul că orice păcat din inima noastră trebuie să fie judecat înainte de a sărbători Cina. Judecata de sine are loc acasă.

Dumnezeu doreşte, ca atunci când suntem adunaţi ca şi copii ai Săi, să-i aducem jertfa de laudă şi de mulţumire. Astfel, venim cu jertfele de bunăvoie descrise în Levitic 1-3 la cortul întâlnirii pentru a i le aduce lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă că ne-am preocupat cu slăvile Domnului Isus, fie în viaţa Sa (jertfa de mâncare), fie în moartea Sa (jertfa de ardere-de-tot şi jertfa de pace), iar ceea ce am văzut noi la El, Îi aducem lui Dumnezeu. În acelaşi timp venim cu coşul primelor roade ale ţării Canaan, pentru a folosi o altă imagine, pentru a-i aduce Lui aceste roade ale ţării (Deuteronom 26.1, 2), pe care le putem savura prin moartea şi învierea Domnului Isus. Dumnezeu ne spune: dacă vă preocupaţi cu binecuvântările care sunt o urmare a morţii Domnului Isus şi pe care le găsiţi în locurile cereşti (acestea sunt reprezentate de ţara Canaan cu roadele sale), atunci aduceţi-Mi Mie mai întâi ce este cel mai bun din ceea ce găsiţi acolo (Numeri 18.8-32). Cui datorăm toate binecuvântările noastre, cu care suntem binecuvântaţi în locurile cereşti? Toate aceste binecuvântări stau în legătură cu Domnul Isus (Efeseni 1)! Domnul Isus nu doar ne-a câştigat toate aceste binecuvântări prin moartea Sa, ci noi le posedăm pe toate în legătură cu El (număraţi odată toate cuvintele „în El“ şi „prin El“ din Efeseni 1 şi 2).

Cine avea voie să aducă aceste jertfe?

Răspunsul este simplu: cel care aparţinea poporului lui Dumnezeu. Tot aşa şi astăzi, cel care aparţine de poporul lui Dumnezeu poate participa la frângerea pâinii, în măsura în care nu este întinat. Şi despre aceasta avem imagini în Vechiul Testament. Pentru a aduce o jertfă, nu este nevoie să fii un preot. În Levitic 1.2 citim: „Când vreun om dintre voi va aduce un dar Domnului, să aduceţi darul vostru dintre animale, din cireadă sau din turmă“ (a se compara cu capitolul 2.1; 3.1). Cel care jertfea, trebuia el însuşi să înjunghie animalul (1.5, 11; 3.2, 8, 13); el însuşi trebuia să omoare animalul adus! Această acţiune are o mare însemnătate pentru noi. Ne preocupăm întotdeauna aşa cu moartea Domnului Isus? Datorită păcatelor noastre, El a mers la moarte, nu numai ca jertfă pentru păcat, ci şi ca jertfă de pace, şi chiar şi ca jertfă de ardere-de-tot! Cel care jertfea, trebuia să se facă deplin una cu jertfa, prin faptul că îşi punea mâna pe capul animalului; punerea mâinilor înseamnă: a te face deplin una. În continuare, cel care jertfea trebuia să taie animalul în bucăţi (versetul 6), pentru a vedea întreaga desăvârşire a animalului. Apoi trebuia să spele măruntaiele şi picioarele (versetul 9), pentru a vedea în imagine cât de curat a fost Domnul Isus în viaţa şi în moartea Sa şi în ce concordanţă deplină era totul cu Cuvântul lui Dumnezeu (apa). Toate aceste acţiuni le putea face cel care jertfea. Dar mai erau şi lucruri pe care trebuia să le lase în seama preotului.

Cine sunt preoţii?

Preoţii erau fiii lui Aaron, dacă nu aveau niciun fel de defect (Levitic 21.16-23). Aaron este o imagine a Domnului Isus ca Mare Preot (în Evrei se vorbeşte de 15 ori despre Marele Preot şi de 10 ori face referire la Domnul Isus: 2.17; 3.1; 4.14, 15; 5.5, 10; 6.20; 7.26; 8.1; 9.11). Casa lui Aaron sunt fiii săi (Levitic 16.6; Evrei 3.6, „Casa Lui suntem noi“). Învăţătura Noului Testament este următoarea: oricine aparţine astăzi de poporul lui Dumnezeu, de Adunare, este şi un preot conform poziţiei sale pe baza lucrării Domnului Isus (1 Petru 2.5, 9; Apocalipsa 1.6). Dar totuşi mai este o întrebare, dacă suntem şi în mod practic preoţi. Deosebirea care consta în Vechiul Testament între poporul Israel şi preoţi, nu există cu privire la credincioşii Adunării; aici nu există niciun fel de deosebire de poziţie, ci doar de realizare practică a acestei poziţii. Fiecare credincios aparţine astăzi poporului lui Dumnezeu. Dar aceasta nu înseamnă că este şi în mod practic un preot. Pentru aceasta este necesar să fii nu numai un copil al lui Aaron, pentru că Aaron avea şi fiice care nu aveau voie să aducă jertfe, ci un fiu al lui Aaron (adică a avea înţelegere spirituală a gândurilor lui Dumnezeu). Preoţii aveau mereu de lucru cu sfera locaşului sfânt, ei întreţineau legătura cu Dumnezeu. Numai ei aveau dreptul să intre în locaşul cel sfânt. Niciun om obişnuit din popor, nici măcar un levit, nu avea voie să intre în locaşul cel sfânt (Numeri 4.20), dar avea voie să intre în curte. Aceasta înseamnă că nu este suficient să aparţii poporului lui Dumnezeu pentru a exercita o slujbă de preot, ci mai degrabă există o condiţie preliminară pentru această slujbă, şi anume de a fi şi în mod practic un „fiu al lui Aaron“.

Ce făceau preoţii?

Am văzut că pe baza apartenenţei la poporul lui Dumnezeu, avem dreptul să participăm la frângerea pâinii, dacă nu suntem întinaţi. Fiecare din poporul lui Dumnezeu are dreptul să vestească duminica la Masa Domnului, cu inima plină de mulţumire, moartea Domnului, în imagine să vină cu jertfa şi să o înjunghie la intrarea cortului întâlnirii, să o taie în bucăţi şi să o spele. Dar apoi intervine lucrarea preotului.

Mai întâi, preotul lua sânge, pentru a-l stropi pe altarul pentru ardere-de-tot. Aceasta vorbeşte despre înţelegerea valorii sângelui Domnului Isus. Preotul avea apoi voie să ia bucăţile jertfei şi să le ardă pe altarul pentru arderea-de-tot. El vedea cum focul mistuia şi întreaga jertfă de ardere-de-tot se prefăcea în fum, pentru a se ridica o mireasmă plăcută la Dumnezeu. Observi că lucrarea preotului merge mult mai departe decât ceea ce făcea cel care jertfea? Era ceva minunat când în inima unui israelit se ridica gândul de a-i aduce lui Dumnezeu o ardere-de-tot. Dumnezeu priveşte cu plăcere, când noi ne propunem în inimile noastre să-i aducem o ardere-de-tot; dar El doreşte ca noi să pătrundem apoi cu pricepere spirituală mai departe în slăvile lucrării şi ale Persoanei Domnului Isus.

Altarul tămâii plăcut mirositoare

Ceea ce am cercetat până acum se petrecea în curte, pe nisipul pustiului. Domnul Isus nu a împlinit lucrarea Sa în locaşul cel sfânt (o imagine a cerului; a se compara cu Evrei 9.24), ci aici pe pământ, pe cruce. Acolo, unde a stat crucea, stă şi altarul pentru arderea-de-tot: în curte, sub cerul liber. Dar acum vedem ceva în imaginile Vechiului Testament care merge mult mai departe: după ce preoţii erau preocupaţi astfel cu jertfa de ardere-de-tot, de mâncare şi de pace şi am văzut cum focul mistuia totul de pe altarul pentru arderea-de-tot şi se ridica într-o mireasmă plăcută la Dumnezeu, preoţii luau din focul de pe altarul pentru arderea-de-tot şi intrau în locaşul cel sfânt pentru a aduce lui Dumnezeu tămâia plăcut mirositoare pe altarul pentru tămâiere.

În acest loc este bine să ne aducem aminte de deosebirea dintre altarul pentru arderea-de-tot şi altarul pentru tămâiere. Altarul pentru arderea-de-tot se afla în curte, altarul pentru tămâiere se afla în locaşul cel sfânt. Altarul pentru arderea-de-tot era locul unde poporul se strângea pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu. Altarul pentru tămâiere era locul unde preoţii dedicaţi îşi exercitau slujba, pe baza a ceea ce se petrecuse pe altarul pentru arderea-de-tot. Acest altar ne aduce aminte în imagine despre faptul că Hristos a murit pentru noi şi că suntem aduşi în legătură cu Dumnezeu prin lucrarea Sa. Altarul pentru tămâiere, în schimb, ne aduce aminte că Hristos trăieşte acum pentru noi, pentru a mijloci pentru noi (Romani 8.34) şi pentru a acorda adorării noastre puterea necesară (a se compara cu Apocalipsa 8.1-4).

Nu este cel mai măreţ lucru faptul că în ziua Domnului putem păşi în locul cel sfânt, când ne preocupăm cu dragostea şi cu dăruirea Domnului Isus în moartea Sa, mai ales cu ceea ce înseamnă lucrarea Sa pentru inima Tatălui, şi apoi Îi putem aduce lui Dumnezeu adorare? Cu ce sunt pline mâinile noastre? Cu tămâie plăcut mirositoare! Tămâia plăcut mirositoare vorbeşte despre slăvile interioare, personale ale Domnului Isus, despre ceea ce este El în Sine Însuşi. Aceasta este expresia cea mai adâncă a adorării, când admirăm slăvile personale, aşa cum este El acum la Tatăl, şi Îi aducem lui Dumnezeu Tatăl care L-a dat pe Fiul, ca adorare pe Isus. „Dar vine un ceas, şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; pentru că şi Tatăl caută astfel de închinători ai Lui“ (Ioan 4.23).

Slăvite Dumnezeu, azi, Ţie,
Cum am putea să-Ţi mulţumim?
Isus e a Ta bucurie:
Cu El şi noi Te preamărim.

În cer nu vom mai frânge pâinea, pentru că o facem până va veni Domnul (1 Corinteni 11.26); atunci nu vom mai avea nevoie de aceste „semne“ ale morţii Sale, pentru că Îl vom vedea aşa cum este, Îl vom vedea ca „Mielul înjunghiat“ (Apocalipsa 5.6) şi vom cădea înaintea Lui pentru a-L adora şi pentru a intona în corul măreţ: „Vrednic este Mielul cel înjunghiat să primească puterea şi bogăţii şi înţelepciune şi tărie şi onoare şi glorie şi binecuvântare!“ (Apocalipsa 5.12). Atunci toate creaturile din cer şi de pe pământ Îl vor lăuda pe Mielul şi pe Cel care şade pe tron. În versetul 14 citim: „şi bătrânii s-au prosternat şi s-au închinat“ atât Mielului, cât şi Lui Dumnezeu.