Versetul zilei

povestiți printre neamuri slava Lui, printre toate popoarele minunile Lui!

1 Cronici 16:24 (VDC)

Capitolul 2

de J. N. Darby , H. L. Heijkoop - 07 Aprilie 2016

Capitolul 2

Disciplina adunării. În 1 Corinteni 5 este un caz de vinovăţie evidentă. Omul acela a trăit într-un păcat care a fost cunoscut de toţi. Nu mai era vorba de o cercetare a cazului. Datoria adunării era clară: „Înlăturaţi din mijlocul vostru pe răul acela” (1 Corinteni 5.13).

Părere de rău, smerenie şi rugăciune. În legătură cu disciplina efectuată de adunare trebuie să fim atenţi în mod deosebit la două lucruri. Primul îl găsim în versetul 2: „Şi voi v-aţi îngâmfat şi nu v-aţi mâhnit, mai degrabă, pentru ca acela care a făcut lucrul acesta să fie îndepărtat din mijlocul vostru”. Într-un astfel de caz trebuie să existe mâhnire. Dacă adunarea poartă pe inima sa slava şi onoarea Domnului, şi El a fost necinstit de unul care se adună în Numele Său, atunci toată adunarea intră sub incidenţa acestei vinovăţii. Din acest motiv se cuvine ca toată adunarea să se umilească înaintea lui Dumnezeu. Ea este în legătură cu acele lucruri şi trebuie să sufere pentru aceasta. Cât de necesară este rugăciunea şi smerenia în astfel de cazuri extreme când o persoană trebuie exclusă! Un astfel de caz trebuie să producă mâhnire din pricina ofensei adusă Numelui Domnului. Cum s-ar putea curăţi cu adevărat o adunare dacă ea însăşi nu a stat pe genunchi, smerindu-se şi recunoscând cu părere de rău ceea ce s-a întâmplat în mijlocul ei?

Temelia disciplinei. Partea a doua a versetului 7 formează temelia disciplinei. „Ca să fiţi o plămădeală nouă, după cum voi sunteţi fără aluat.” Aşa suntem în Hristos. În El suntem „o plămădeală nouă”. Aluatul cel vechi trebuie pus deoparte, pentru că suntem o creaţie nouă – aceasta este măsura şi testul pentru umblarea noastră. Dă viaţa noastră mărturie în faţa lui Dumnezeu despre ceea ce suntem prin jertfa scumpului nostru Domn? Trebuie să umblăm în puterea creaţiei celei noi, a noii naturi, a unei plămădeli noi. Dacă răul pătrunde, atunci nu mai suntem fără aluat. Biserica nu a reuşit să se păstreze în practică fără aluat, ca o plămădeală nouă. Aceasta este temelia disciplinei în acest capitol. Trebuie să fim şi în practică ceea ce suntem ca poziţie înaintea lui Dumnezeu.

Autoritatea apostolică. În versetul 3, apostolul Pavel vorbeşte de o judecată. Trebuie să facem deosebire între disciplina apostolică şi disciplina adunării. Apostolul avea o autoritate specială şi putea exercita o disciplină specială. El avea autoritatea şi răspunderea să facă acest lucru. În capitolul 4.20, 21, citim că nu a vrut să se ducă în Corint, pentru a face uz de autoritatea sa apostolică ca să exercite disciplina, ci l-a trimis pe Timotei ca acesta să-i facă conştienţi de propria lor responsabilitate. Apostolul le mai spune ce ar face el, în cazul celui care păcătuise, dacă s-ar afla la ei, şi le explică şi de ce ar face aşa: „ … ca duhul lui (al curvarului) să fie mântuit în ziua Domnului” (1 Corinteni 5.5). Cum am precizat mai înainte, păcatul din Corint era cunoscut în mod public. De aceea apostolul a putut spune fără şovăială care era judecata sa în virtutea autorităţii apostolice. Dacă ar fi mers la Corint, potrivit versetelor din 2 Corinteni 12.20, 21 şi 13.1, 2, Pavel ar fi judecat lucrurile cu autoritatea apostolică. Aceste principii sunt în concordanţă cu cele care trebuie să călăuzească adunarea. Mai întâi Pavel l-a trimis la Corint pe Timotei; cu alte cuvinte, el încearcă prima dată să ajungă la inima şi conştiinţa lor, prin har. Iar dacă el însuşi avea să meargă mai târziu la ei şi avea să găsească certuri, gelozii, mânii, intrigi, vorbiri de rău, insinuări, îngâmfări, tulburări şi pe mulţi care nu s-au pocăit de necurăţia lor, îi era teamă „ca nu cumva Dumnezeul meu să mă smerească între voi, şi să plâng pe mulţi”. Învăţăm de aici că este necesară părerea de rău, întristarea, înainte de a exercita disciplina. Atunci când Pavel va exercita disciplina, o va face sprijinit pe cuvântul a doi sau trei martori. În Deuteronom 13.12-18 ne este arătat cum trebuie să ne comportăm dacă auzim un zvon. Să presupunem că auzim un zvon. Trebuie să stăm nepăsători? Nu! Dacă auzim vorbindu-se că s-a înfăptuit un lucru rău, un păcat, nu avem voie să stăm nepăsători. Nepăsarea înseamnă lipsă de sfinţenie. Ce trebuie făcut? „Să cauţi şi să cercetezi şi să întrebi cu deamănuntul” (versetul 14). Aici găsim un principiu foarte important. Niciodată nu trebuie să fim nepăsători când auzim vorbindu-se despre un rău; dar, în acelaşi timp, nu avem voie să acţionăm doar după zvonuri. Trebuie să facem cercetări, să căutăm, să întrebăm, pentru a ne convinge că ceea ce am auzit este adevărat şi sigur. Să cercetăm cazul cu toată stăruinţa. O astfel de cercetare ne va conduce la aflarea adevărului. Totul trebuie analizat cu grijă, prin Duhul lui Dumnezeu, pentru ca, pe de-o parte să nu se facă caz de nişte fleacuri, iar pe de altă parte să nu se treacă cu vederea unele lucruri foarte clare. Pavel nu dorea să folosească nuiaua până când necesitatea acestui lucru nu ar fi fost dovedită prin mărturia a doi sau trei martori.

Cazuri care necesită măsuri extreme: excluderea. Excluderea este cazul extrem de măsură disciplinară. Trebuie să fim foarte atenţi dacă este cazul să ajungem aici. Această măsură este necesară când răul este real şi descoperit. Ea se aplică pentru ca Numele Domnului să nu fie dezonorat. Nu este un lucru pe care inimile noastre să-l dorească. Să nu hrănim niciodată gândul de a da afară pe cineva pe baza unor zvonuri. Harul caută de la început reabilitarea unui suflet şi nu se gândeşte niciodată să scape de cineva pentru care a murit Hristos. În cazul păcatului curviei, sau dacă unul care se numeşte frate este avar, închinător la idoli, calomniator, beţiv sau hoţ, toate acestea fiind lucruri care dezonorează numele Domnului Isus, trebuie să căutăm restabilirea acelui suflet, dar nu cu gândul de a evita disciplina. Adunarea are dreptul dat de slava Domnului, să dea acea persoană afară chiar şi atunci când îşi recunoaşte vinovăţia şi se smereşte profund. Acea necinstire care a fost adusă Domnului trebuie îndepărtată. În cazul în care cel vinovat arată părere de rău şi se smereşte cu adevărat sub măsura disciplinară de excludere, arătând că este una cu hotărârea adunării pentru ca ocara adusă Numelui Domnului să fie curăţită, atunci nu trebuie ţinut mult timp sub disciplină, ci se va arăta dragoste faţă de el (2 Corinteni 2.5-8).

Măsuri disciplinare, altele decât excluderea. În 1 Tesaloniceni 5.14 avem o formă de disciplină care nu are legătură cu excluderea. „Vă îndemnăm dar, fraţilor, mustraţi pe cei în neorânduială, mângâiaţi pe cei descurajaţi, sprijiniţi pe cei slabi, fiţi îndelung răbdători faţă de toţi”. În această formă a disciplinei nu este nevoie de o acţiune din partea adunării, ci bărbaţi cu teamă de Domnul pot să dea îndemnuri personale. Cuvântul acesta îi are în vedere pe cei care trăiesc în neorânduială şi nu se supun. În a doua epistolă către tesaloniceni sunt prezentate semnele distinctive ale acestor persoane. Ei se amestecau în treburile altora şi mâncau pâinea celorlalţi, în loc să lucreze ca să-şi câştige pâinea cinstit. Ei nu îmbărbătau prin cuvintele lor, iar lucrarea lor nu zidea. Pe unde treceau făceau neorânduială. Astfel de persoane erau unelte prin care cel rău îşi făcea lucrarea. Ei mergeau din casă în casă şi, în loc de a face pace şi a îmbărbăta, se ţineau de nimicuri. Astfel de stări se găsesc adesea prin adunări. Există multă vorbire de rău cu privire la fraţi şi surori. Astfel de persoane nu-şi judecă propriile lor probleme. Nu caută onoarea lui Dumnezeu. Şi când se întâlnesc probabil vorbesc cuvinte de har, dar nu drese cu sare (Coloseni 4.6). În această vreme când sunt mulţi şomeri, dacă timpul lor nu este bine folosit, pericolul este mare. Gurile care vorbesc de rău şi cei care se amestecă în treburile altora trebuie mustraţi. În 2 Tesaloniceni 3.6-14 găsim porunca Domnului către adunări cu privire la astfel de persoane. Astfel de oameni sunt neascultători faţă de Cuvântul Domnului care trebuie să ne conducă în umblarea noastră comună. Prima lucrare faţă de aceste persoane trebuie să fie un îndemn ziditor, personal (2 Timotei 2.23-25). Dacă o astfel de persoană neglijează Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ascultă de fraţi, atunci trebuie însemnată (2 Tesaloniceni 3.14). Cu o astfel de persoană nu trebuie să avem nici un fel de legături, însă nu este vorba de excludere. Persoana respectivă trebuie privită ca un frate, dar nu trebuie avut nici un fel de legătură cu ea, ca să îi fie ruşine. Însemnarea se face după o anumită perioadă de la momentul mustrării, timp în care s-a dovedit că persoana respectivă nu a vrut să asculte. Prin această lucrare a „însemnării” acea persoană nu este exclusă, însă legăturile cu ea sunt întrerupte. Dacă se iveşte ocazia să ne întâlnim cu ea, i se poate atrage atenţia asupra umblării sale. Este bine să se menţină o anumită distanţare, ca respectivul să simtă dezaprobarea Domnului şi a adunării faţă de umblarea sa în neorânduială şi astfel să se desprindă din acea stare rea.

Mustrarea publică. Apostolul i-a scris lui Timotei, în prima sa epistolă către acesta, despre răspunderea pe care o avea ca reprezentant al său (1 Timotei 1.3). El trebuia să lucreze fără prejudecăţi. Nimeni, nici chiar un bătrân sau unul care a slujit de mult timp, având o slujbă încredinţată de adunare, nu putea fi tratat preferenţial (cap. 5.19, 20). Însă nu trebuia să se ia nici o măsură până când nu era dovedită vina (vers. 19). Dacă păcatul era confirmat (nu în acelaşi caracter ca în 1 Corinteni 5, dar totuşi păcat) trebuia să fie mustrat în prezenţa tuturor. Scopul acestei mustrări era ca şi ceilalţi să se teamă (Deuteronom 19.20; 21.21; 1 Timotei 5.20). Să tragem învăţătură din aceste cuvinte ca nu cumva să cădem şi noi în astfel de păcate. Când este vorba de un frate bătrân suntem în pericol de a deveni părtinitori. Timotei însă, trebuia să judece aceste lucruri fără prejudecăţi şi să nu facă nimic cu părtinire (1 Timotei 5.21). Cu toate că acum nu mai este prezentă autoritatea apostolică, acesta este standardul pentru umblarea în lucrare a slujitorilor (1 Timotei 3.15, 2 Timotei 2.2). Este un lucru serios când auzim de o persoană că a păcătuit. Dacă este ceva care a necinstit în mod deschis pe Domnul şi nu s-a pus în aplicare cazul extrem de excludere, atunci trebuie să fie făcută o mustrare publică. O mustrare publică este ceva ce nu vedem prea des. Dacă s-ar aplica mai frecvent o astfel de măsură, astfel de cazuri de excludere ar fi mult mai rare. Dacă faţă de astfel de stări rele s-ar aplica această măsură a mustrării publice la timpul potrivit, s-ar ajunge foarte rar ca o persoană să fie exclusă. În acelaşi timp această procedură i-ar reţine şi pe alţii de a urma astfel de exemple rele. Însă mustrarea trebuie făcută în duhul harului (Galateni 6.1).

Oprirea lucrării publice de predicare a Cuvântului. Dacă un predicator vesteşte o învăţătură greşită care dezonorează pe Domnul Isus, adunarea nu trebuie să accepte o astfel de învăţătură care se propagă în mod deschis. Persoana care o susţine trebuie să fie adusă la tăcere fără întârziere.

Există şi cazul în care un frate în vorbirea sa nu aduce o învăţătură falsă, dar spune cuvinte prin care adunarea nu este zidită. Trebuie oare ca în astfel de cazuri să lăsăm libertatea vorbirii sau adunarea are dreptul să-i impună tăcerea?

1 Petru 4.11: „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujeşte cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin”.

Putem afirma că o adunare nu are dreptul să interzică vorbirea unui dar. Cel care dă darurile este Dumnezeu Însuşi. El vrea să Se servească de un om ca de un canal prin care să-Şi reverse binecuvântarea în puterea Duhului Sfânt, iar cuvântul vestit în acest fel să atingă conştiinţa şi inima copiilor Săi. Un dar nu constă în faptul ca cineva să aibă o memorie bună, şi nici o bună retorică. Acestea s-ar putea numi talent. Tot aşa, cineva care are un dar, poate vesti ceva care nu are nici o legătură cu darul, ci sursa poate deveni el însuşi. El poate deveni mândru, părăsind locul dependenţei de Dumnezeu şi să introducă în vorbirea sa gânduri proprii. Un astfel de om, care a ajuns în punctul în care darul nu mai este întrebuinţat în dependenţă smerită de Domnul, trebuie să fie adus la tăcere. Dacă o slujbă este marcată de mândrie, fără puterea de a zidi, trebuie oare ca adunarea să permită o astfel de manifestare a firii păcătoase? (1 Corinteni 14.29). Cu siguranţă NU!

Unele adunări sunt împovărate, din când în când, de vizitele unor fraţi care citesc mult Cuvântul lui Dumnezeu şi care au multe cunoştinţe. Ei propovăduiesc Cuvântul, dar nu se îngrijesc de nevoile adunării, deoarece nu prezintă lucrurile în mod simplu, în aşa fel încât să poată fi înţelese. Un criteriu foarte important după care se poate recunoaşte că Dumnezeu foloseşte un frate ca pe un canal de binecuvântare pentru ascultători, este că mesajul său este înţeles. Orice frate trebuie să înţeleagă că dacă Dumnezeu nu i-a dat darul de a vorbi în aşa fel încât mesajul său să fie înţeles de ascultători, atunci el ar trebui să stea în tăcere chiar dacă are multă cunoştinţă (1 Corinteni 12.7). Strângerile laolaltă nu trebuie să fie împovărate prin ocuparea timpului cu astfel de vorbiri, ci, dimpotrivă, timpul trebuie folosit pentru o slujbă binecuvântată (1 Corinteni 14.3). Duhul Sfânt poate folosi şi un frate a cărui vorbire nu este foarte cultivată, dacă el se lasă călăuzit. În acest caz adunarea va înţelege mesajul său şi va simţi puterea Duhului Sfânt în slujirea sa. În 1 Petru 4.11, am citit că mesajul trebuie „să fie, ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu”. Este posibil ca cineva să vorbească timp îndelungat fără să vestească ceva ce ar fi în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu, şi totuşi să nu vorbească „cuvinte ale lui Dumnezeu”. Cel care vorbeşte în strângerea ca adunare, trebuie să vorbească în aşa fel ca şi cum ar fi gura lui Dumnezeu către adunare. Nu este suficient să spună adevărul, ci acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să-l dăruiască adunării în acel moment. Aceasta este însemnătatea expresiei „să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu”. Astfel va fi prezentat acel adevăr pe care vrea Dumnezeu să-l aducă înaintea inimilor şi conştiinţei adunării. Un frate poate vorbi cu raţiune şi să spună lucruri conforme cu litera Scripturii şi totuşi adunarea să nu fie zidită, dacă cuvintele sale nu sunt „cuvinte ale lui Dumnezeu”. Trebuie ca printr-o astfel de slujbă să se împlinească acel cuvânt care spune: „pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu, prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria şi puterea în vecii vecilor”. Scopul celui care vorbeşte „cuvinte ale lui Dumnezeu” trebuie să fie proslăvirea Lui. Dacă cel care vorbeşte îşi prezintă propria înţelepciune şi caută să se glorifice pe sine însuşi, atunci el nu este condus de dorinţa de a-L glorifica pe Dumnezeu. Cum descoperim lucrul acesta? Noi nu putem privi în inima lui, dar adunarea va înţelege dacă mesajul vine din partea lui Dumnezeu sau nu. Dacă nu este prezentă nici o putere, adunarea va concluziona că vorbirea nu a căutat slăvirea lui Dumnezeu. Mai există un mod simplu pentru a cerceta acest lucru. Dacă slujeşte cineva spre slava lui Dumnezeu, acest lucru este cunoscut chiar din umblarea sa. El nu poate să slujească la proslăvirea lui Dumnezeu în inimi, şi să umble într-un mod necorespunzător în practică. Acelaşi scop care îl conduce în slujbă trebuie să-l călăuzească şi în căile sale.

Coloseni 3.16. „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţelepciunea, învăţându-vă şi îndemnându-vă unii pe alţii cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har”. Aici găsim un îndemn făcut într-un duh de har. Credinciosul se bucură în harul lui Dumnezeu şi cântă psalmi şi cântări de laudă, dintr-o inimă în care locuieşte din belşug Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare şi îndemnul este făcut cu har în inimă spre gloria lui Dumnezeu. Dumnezeu este cu adevărat Obiectul bucuriei. Toate acestea trebuie să-l caracterizeze pe cel care slujeşte cu cuvintele lui Dumnezeu. Unei slujbe făcute doar cu mintea îi lipseşte acest lucru în totalitate. Dacă se găseşte în inimă ceea ce citim în Coloseni 3, caracterul acesta se va vedea în umblarea zilnică a celui care slujeşte (Coloseni 3.17).

1 Corinteni 14.3-5, 26. „Însă cine profeţeşte vorbeşte oamenilor spre zidire şi încurajare şi mângâiere. Cine vorbeşte într-o limbă se zideşte pe sine; dar cine profeţeşte zideşte adunarea. Iar eu doresc ca toţi să vorbiţi în limbi, dar mai ales să profeţiţi. Dar cine profeţeşte este mai mare decât cine vorbeşte în limbi, afară numai dacă interpretează, pentru ca adunarea să primească zidire ... . Ce este deci de făcut, fraţilor? Când vă strângeţi, fiecare dintre voi are un psalm, are o învăţătură, are o vorbire într-o limbă, are o descoperire, are o interpretare: toate să fie făcute spre zidire”. Dacă slujba nu zideşte avem porunca Domnului: „toate să fie făcute spre zidire”.

Cel căruia îi este impusă tăcerea poate lua parte la rugăciune şi la mulţumire? În Levitic 21.16-24 nu este vorba de lucrarea darurilor, ci acolo este vorba de slujba preoţească. O stare rea care-l face pe un credincios incapabil să fie gura lui Dumnezeu către adunare, îl face de asemenea incapabil să fie gura adunării către Dumnezeu. Aici sunt arătate persoane care au dreptul la preoţie prin naştere. Şi noi, prin naşterea din nou, suntem preoţi şi putem aduce jertfe duhovniceşti lui Dumnezeu. Când cineva îşi exercită preoţia, rostind o mulţumire, este reprezentantul (gura) adunării către Dumnezeu. Când face o slujbă prin Cuvânt, este reprezentantul (gura) lui Dumnezeu către oameni. Deci, fie că este vorba de slujire, rugăciune sau mulţumire, el este un reprezentant. În adunare nu se aduc rugăciuni personale (acestea se aduc acasă), ci aici este rugăciunea întregii adunări; cel care se roagă este gura ei către Dumnezeu. El aduce rugăciunea şi mulţumirea în faţa lui Dumnezeu.

Toţi preoţii trebuiau să fie într-o stare sfântă, pentru ca în caracterul de mijlocitori să poată aduce jertfe de laudă. Nu le era îngăduită intrarea în slujbă dacă aveau o infirmitate trupească (versetul 18). Nasul turtit nu putea savura mirosul plăcut al jertfei; ei nu erau demni să aducă înaintea lui Dumnezeu pe Hristos, Cel care este atât de preţios. Piciorul rupt vorbeşte de mersul inegal; mâna ruptă, de faptul că lucrarea nu este completă; starea de pipernicie, vorbeşte de nesinceritate (micime sufletească); albeaţa în ochi, de lipsa de discernământ duhovnicesc; testiculele zdrobite, de incapacitatea de a aduce rod. Aceia care au astfel de infirmităţi, nu pot vorbi cuvintele lui Dumnezeu.

Versetul 22. Prin naşterea din nou, toţi copiii lui Dumnezeu sunt chemaţi să fie preoţi (1 Petru 2.4, 5). Dar dacă nu pot face această slujbă oficială, din cauza infirmităţii spirituale, lipsindu-le energia şi roadele, nefiind deplin predaţi lui Hristos, etc., totuşi Dumnezeu le va permite să mănânce din pâinea Sa (Levitic 21.22). Hrănindu-se din această pâine (Ioan 6.55; Psalmul 19.7-14), dacă ei se vor supune lui Dumnezeu, acele infirmităţi spirituale vor dispărea.

Versetul 23. „Eu sunt Domnul care-i sfinţeşte”. Aici avem temelia slujirii. Dumnezeu Însuşi a sfinţit poporul şi l-a pus deoparte pentru El. De aceea nu trebuie ca Numele Său sfânt să fie necinstit. Poate la un preot nu este o manifestare a eului, însă poate este ceva ce s-ar putea numi infirmitate. Aceasta nu este o stare duhovnicească care să corespundă sfinţeniei Aceluia ce ne-a chemat. Noi suntem în prezenţa sfântă a Celui ce ne-a chemat, iar dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu ne permite accesul spre o slujbă preoţească în public, atunci acest lucru este valabil şi pentru mulţumiri, rugăciuni şi slujire publică.

Levitic 22.3-7. Aceste versete sunt cumva în afara tematicii noastre, dar este necesar să privim atent asupra lor deoarece vorbesc despre sfinţenia care este necesară celor care mănâncă pâinea lui Dumnezeu. Aici nu este vorba de infirmitate, ci de necurăţie. Necurăţia era în legătură cu atingerea unui mort, cu lepra sau cu o scurgere care arată păcatul în acţiune şi întinarea cu ceea ce Dumnezeu respinge (Hagai 2.12-14). Într-o asemenea stare nu era permis să se mănânce din pâinea lui Dumnezeu. Omul vechi (carnea) şi lumea stau sub sentinţa lui Dumnezeu (răstignite pe crucea lui Hristos – Galateni 6.14), şi dacă acestora li se va permite un loc în viaţa noastră, ne vor întina. Cine este întinat nu este demn de a lua din pâinea sfântă, dacă nu s-a spălat mai întâi cu apă – simbol al Cuvântului lui Dumnezeu, care în judecata de sine, trebuie aplicat de persoana în cauză (Iosua 3.8; Ezra 6.20).

Dacă unui frate i s-a impus tăcerea într-o adunare locală, trebuie aplicată această disciplină în toate adunările? Sigur! Orice formă ar lua disciplina, ea este disciplina lui Dumnezeu şi trebuie aplicată în orice loc în Adunarea lui Dumnezeu. A gândi că o adunare locală poate face ce vrea, este totuna cu a susţine că o adunare locală nu trebuie să se supună lui Dumnezeu.

Când trebuie eliberat cineva de sub disciplină? Eliberarea de sub disciplină se face când motivul care a condus la disciplinare este judecat şi se vede clar că persoana respectivă este restabilită. Cum se poate constata acest lucru? Acest lucru trebuie să-l constate fraţii sau persoana în cauză? Fratele sau sora care este sub disciplină trebuie să scoată din viaţa sa ceea ce a provocat această măsură şi va depune mărturie că s-a smerit corespunzător, după care starea sa este cercetată pentru a se constata dacă este cu adevărat aşa. Dacă sunt roade care dovedesc această smerire, şi dacă conştiinţa adunării este mulţumită şi astfel se ajunge la convingerea că disciplina a condus la reabilitarea acelui suflet, se poate, ba chiar trebuie, să se ridice sancţiunea dată. În 2 Corinteni 2.8-10 găsim acel îndemn cu privire la omul din 1 Corinteni 5, să i se arate din nou dragoste „ca acesta să nu fie copleşit de prea multă întristare”. Ce trebuie făcut când un frate nu ţine cont de măsura disciplinară care s-a pronunţat cu privire la el? Poate după un anumit timp să slujească din nou? Are acel frate iarăşi libertatea de a lua parte la slujire? Nici un frate sau soră nu are dreptul, sub pretextul răspunderii proprii, să nu ţină cont de măsura de disciplină rostită de adunare, fie că este vorba de o măsură în cadrul adunării sau de excludere. Doar adunarea poate dezlega. Ea trebuie să fie atentă la evoluţia lucrurilor; nu trebuie să fie indiferentă, cum se întâmplă uneori. Reabilitarea poate să fi făcut progrese şi adunarea să nu observe acest lucru. Această stare este deosebit de tristă. În adunare trebuie să fie anumite persoane care să aibă pe inimă grija altor suflete şi care pot să rezolve astfel de stări după modelul slujbei preoţeşti de odinioară (Levitic 14). Când se anunţa că un lepros era curăţit, acesta nu avea voie să vină direct în tabără. Preotul trebuia să-l cerceteze ca să vadă dacă au apărut semnele curăţiei. Abia după aceea avea voie să se întoarcă în tabără. Slujba preoţească trebuie să aibă loc atunci când cineva care a fost sub disciplină este curăţit de Dumnezeu. În temere de Dumnezeu el va cere o convorbire cu fraţii din adunarea respectivă. Fraţii vor constata starea lui, după care o vor prezenta adunării. Atunci drumul este iar deschis pentru persoana care a fost sub disciplină.