4. Amintirea Domnului în fiecare săptămână, prin frângerea pâinii

Deşi Scripturile nu specifică cerinţe absolute cu privire la frecvenţa Mesei Domnului, este clar că biserica nou-testamentală practica Cina Domnului în fiecare duminică (Faptele Apostolilor 2.17; 1 Corinteni 11.17 etc). Nu numai atât, dar Masa Domnului era în centrul atenţiei la strângerea laolaltă. Acesta este un alt domeniu cu privire la care începusem să fiu mişcat în conştiinţa mea când cercetam modelul nou-testamental cu privire la biserică. În Faptele Apostolilor 2.42, frângerea pâinii este menţionată ca unul dintre cele patru puncte asupra cărora stăruiau primii creştini (alături de doctrina apostolilor, legătura frăţească şi rugăciuni). Câte biserici ar putea fi chiar şi în mod vag calificate ca stăruind în frângerea pâinii? În biserica în care eram pastor, ca şi în multe alte biserici pe care le cunoşteam, fraza biblică: „ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul acesta" devenise în fapt: „de puţinele ori când mâncaţi etc..."

Reacţia obişnuită a celor care află că adunările de „fraţi" urmează modelul nou-testamental cu privire la ţinerea săptămânală a Cinei Domnului este: „Dar eu nu vreu să avem masa Domnului în fiecare săptămână." Nici eu nu vreau, dacă cina se ia aşa cum se ia acum în cele mai multe biserici evanghelice! În multe cazuri cina a devenit un ritual, încrustat de vestigiile religiilor oficiale (potrivit cărora pâinea şi vinul pot fi împărţite numai de anumiţi oameni, cu funcţii eclesiastice). Revenind asupra anilor mei de pastorat, îmi amintesc ce plin de îndoieli eram chiar când anunţam pregătirea pentru Masa Domnului de trei sau patru ori pe an. Acum însă, Masa Domnului mi-a devenit o desfătare puternică, aşa că — dacă prin forţa lucrurilor sunt nevoit să absentez vreodată — socotesc asta ca o mare lipsă.

Permiteţi-mi să încerc să descriu, pentru cei care n-au fost niciodată martori ai adunării de frângerea pâinii, modul de desfăşurare în adunări.

Ora acestei adunări a credincioşilor diferă: unele adunări o ţin ca prima lor întâlnire, duminica dimineaţa, altele preferă s-o ţină seara. Sfinţii se adună având înaintea lor Masa Domnului. În unele cazuri, ei se adună în cerc, având masa la mijloc; în alte cazuri, masa este aşezată înaintea locului de adunare. Poate că primul lucru pe care îl remarcă vizitatorul este simplitatea sălii de strângere laolaltă. „Fraţii" nu sunt renumiţi pentru fastul şi sofisticarea localurilor lor de cult. Dar caracteristica cea mai izbitoare a adunării, pentru cei ce nu-s obişnuiţi cu astfel de reuniuni este că nu este nici o persoană, slujitor al religiei, care oficiază, prezidează sau dirijează strângerea laolaltă, în afara Duhului Sfânt.

Un frate, care se simte călăuzit să facă aceasta, se ridică şi începe reuniunea, poate propunând o cântare. Apoi, un alt frate poate să prezinte o scurtă meditaţie din Scriptură. Altul se poate ridica să conducă adunarea în rugăciune. Aşa se desfăşoară strângerea laolaltă. Cei ce iau parte la lucrare nu sunt slujitori ai religiei de profesiune ci sunt lucrători, ingineri, ţărani, pensionari — sunt din toate categoriile sociale. Unul are o cântare, altul o învăţătură, altul un îndemn sau o rugăciune. Totul însă este centrat în jurul Persoanei lui Hristos, a lucrării răscumpărătoare a Mântuitorului. Surorile au şi ele un rol însemnat, pentru că ele se alătură în cântarea imnurilor creştine, în rugăciunea în linişte si în adorare, activităţi care contribuie în mare măsură la tonul spiritual al reuniunii.

Nimic nu este rânduit sau plănuit mai dinainte, dar vizitatorii sunt impresionaţi de armonia gândurilor prezentate, aşa că le vine greu să creadă că n-a fost o învoire mai dinainte a vorbitorilor.

Da. Singurele pregătiri pentru această reuniune sunt pregătirile inimii fraţilor şi surorilor care se cercetează pe ei înşişi şi cugetă asupra Scripturilor.

După un anumit timp, unul dintre fraţi se ridică şi mulţumeşte pentru pâine. El o ia de pe masă şi o dă să fie transmisă de la unul la celălalt. Apoi tot el sau alt frate mulţumeşte pentru pahar şi vinul aducerii aminte de sângele Domnului Isus este transmis ca fiecare credincios să ia din el. Si, nici aici nu este nici un aranjament prealabil.Nu este nevoie să intervină nici un „bătrân" sau „diacon" în desfăşurarea acestei lucrări. Într-adevăr, aici se manifestă preoţia generală a credincioşilor. După ce credincioşii au luat din pâine şi din vin, adunarea se încheie, de regulă, cu un imn. Ofranda credincioşilor se ia — de obicei — la sfârşitul întâlnirii. În adunări este sentimentul profund că ofrandele nu trebuiesc luate în timpul altor strângeri laolaltă, când pot fi de faţă necredincioşi: nu este potrivit ca lucrarea Domnului să fie finanţată de necredincioşi.

De aceea, colectarea ofrandei se face în timpul frângerii pâinii, strângerea laolaltă specific numai pentru credincioşi.

Masa Domnului este numită adesea „adunare de adorare". Unii vizitatori se pot gândi că este o atmosferă cu totul aparte, pentru că sunt puţine manifestări exterioare. Adesea sunt perioade de tăcere chiar lungi. Asemenea momente nu reprezintă o aşteptare supărătoare, ci sunt clipe de meditaţie şi reflecţie profundă. „Ce spectacol! Fiecare privire este aţintită la Hristos; fiecare inimă este mulţumită", spunea un bătrân credincios. Cântecele au cuvinte şi melodii potrivite cu solemnitatea momentului; cântări ale credinţei, străine de stilul muzică „a la minute", atât de mult la modă astăzi.

Adunările cântă cu inimi pline de mulţumire cântări ca aceasta:„Te binecuvântăm pe Tine, Sfinte Tată,Căci suntem copleşiţi de haruri, necurmat,Eşti mereu lângă noi cu aceeaşi iubireCe-n Isus, la cruce, Tu minunat ne-ai arătat!"

Îmi amintesc că am fost invitat într-o sâmbăta seara la o întâlnire de „laudă şi adorare", în care se cânta o muzică foarte zgomotoasă, erau multe mişcări şi balansări ale corpurilor, iar vorbitorul (un lider cunoscut într-o denominaţie, aproape idolatrizat) a ţinut un discurs superficial, presărat cu multe anecdote şi glume, cu totul nepotrivite cu subiectul laudei şi adorării.

Dimineaţa următoare, duminică, eram împreună cu 30 sau 40 de credincioşi, strânşi în smerenie în jurul Mesei Domnului, fără un orator dinamic, fără muzică modernă, fără paradă. Pe scurt, nu era nimic care să încânte „carnea", ci era, pur şi simplu, poporul lui Dumnezeu amintindu-şi de Mântuitorul, aşa cum a cerut El. Nu am putut să nu simt că această strângere laolaltă fără distracţiile întâlnite în seara precedentă, degaja mult mai mult spiritul autentic al Adunării Noului Testament.

În acelaşi timp, mulţi din cei aflaţi la întâlnirea din acea sâmbătă seara ar fi considerat această mică reuniune cu un amestec de milă şi de dispreţ.

„Ce plictisitor! Nici un pic de emoţie!" Cum să măsoare cineva emoţia unui sfânt, care cu capul plecat, laudă în inima sa pe Tatăl Său, pe Mântuitorul Său, în linişte, dar din adâncul inimii? Este puţin lucru să meditezi la semnificaţia crucii Domnului Hristos, la gravitatea păcatului şi la dragostea infinită a lui Dumnezeu arătată în jertfa Domnului Isus?

Să nu remarcăm lacrimile unui tată si ale unui soţ evlavios atunci când se cântă: „Îl văd urcând zdrobit Pe dealul Golgota, Cu ură răstignit, De toţi batjocorit. Cununa Lui de spini Şi coasta ce-au străpuns Arat-atât divin Iubirea lui Isus."

E un cântec plictisitor? Fără bucurie? Numai cei ce experimentează această stare pot descrie profunda izbucnire de bucurie înlăuntrul unei inimi atunci când priveşte la Acelaşi în care cercul îşi găseşte toată plăcerea şi când înţelege bogăţiile de nepătruns ale lucrării Sale. Da, este o „bucurie negrăită şi strălucită".

Da. Urmând modelul biblic de conduită în adunări cu privire la rolul surorilor credincioase, importanţa Mesei Domnului şi în orice alt domeniu al vieţii Adunării potrivit cu ceea ce ne-a lăsat Duhul Sfânt în Scripturi, vom avea parte de rezultate binecuvântate. A gândi altfel este o nebunie. Directivele Noului Testament adresate bisericilor sau adunărilor nu sunt lucruri irealiste sau demodate care trebuiesc date la o parte cu aşa numite argumente „exegetice". Ele sunt, mai degrabă, făclii scumpe care iluminează drumul Adunării în această perioadă de întuneric şi pe toţi aceia care ca şi psalmistul spun: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea." Aşa poate credinciosul să afle o îndrumare exactă şi nu păreri sau tradiţii omeneşti.

Cuvinte de încheiere

Mă rog ca în dorinţa de a împărtăşi cu alţii binecuvântările pe care le-am primit să nu fi zugrăvit, fără voia mea, adunările de „fraţi" în culori mai luminoase decât realitatea. Nu este nici o îndoială că despre slăbiciunile, defectele şi erorile acestor adunări s-ar scrie multe broşuri de dimensiunea celei de fată.

Oricine caută perfecţiunea sau ceva similar cu ea printre oricare grupare de sfinţi pe pământ, va fi dezamăgit. Aceste pagini nu sunt nici mai mult, nici mai puţin decât o mărturie personală a unuia care, ca şi leprosul de pe timpul lui Elisei, a găsit o mare pradă de război şi care n-a avut pace până n-a spus si altora.

Fie ca Domnul să folosească aceste pagini spre gloria Lui!