03 Primii pași în pustie. Moise - păstorul

Izbăvirea de Ia Marea Roşie

Psalmul 77 spune: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mîna lui Moise şi Aaron" şi, în adevăr, odată cu trecerea Mării Roşii, Moise începe să-şi dovedească firea sa de păstor. „Ţi-ai croit un drum prin mare, o cărare prin apele cele mari" (Psalmul 77.19); experienţele poporului au dovedit că drumul lui Dumnezeu era greu de înţeles, pentru că ducea nu numai prin Marea Roşie, ci şi printr-un lung şir de greutăţi şi necazuri care aveau să pună la încercare credinţa lor. Insă psalmistul mai spune: „O, Dumnezeule, căile Tale sînt sfinte" (versetul 13). Pentru Acela înaintea Căruia totul este gol şi descoperit, împrejurările prin care avea să-i treacă pe ai Săi erau bine cunoscute, aranjate potrivit cu înţelepciunea Lui şi cărările pe care avea să-i conducă potrivit cu dragostea Lui. Numai pentru noi, oameni mărginiţi, drumul Său pare a fi o cale prin ape adînci.

Din Ramses şi Sucot, puncte de întîlnire ale copiilor lui Israel, aceştia o iau spre Etam, la marginea pustiei. Drumul cel mai potrivit şi mai scurt ar fi fost în direcţia nord, prin ţara filistenilor. însă Dumnezeu nu voia ca, odată cu primii paşi în pustie, poporul Său să cunoască greutăţile luptei, de aceea îl conduce o cărare proprie pînă la Sinai. Pentru moment, nu îi obligă să se întoarcă şi să tăbărască într-un loc cum nu se putea mai nepotrivit din punct de vedere al securităţii: între munte şi mare, fără o altă ieşire decît drumul pe care aveau să pătrundă ca într-un fel de sac.

Au trecut doar cîteva ceasuri și această unică ieşire este ocupată de Faraon şi ostile sale. „Copiii lui Israel şi-au ridicat ochii şi iată că egiptenii veneau după ei" (Exod 14.10). Ce se petrece oare acum în inima lui Moise? Vede el compromisă minunata izbăvire pe care Dumnezeu o realizase prin mîna sa? Nicidecum. Slujitorul Domnului, călit în şcoala Sa, rămîne liniştit în credinţa sa și neclintit, ca și cum L-ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut. Nu tot aşa este cu copiii lui Israel. Înspăimîntaţi peste măsură de mult, ei strigă spre Domnul, cîrtesc împotriva lui Moise şi se răzvrătesc (Psalmul 106.7). Intraţi în panică, ei ar prefera să slujească din nou egiptenilor decît să piară în pustie. Aici se manifestă prima criză în relaţiile dintre Moise şi popor, un preludiu pentru multe altele care aveau să mai vină.

Ferm convins că Dumnezeu îşi va arăta din nou puterea, Moise dă la iveală o credinţă impiesionantă, care se dovedeşte a fi contagioasă, pentru că o insuflă şi poporului: „Domnul Se va lupta pentru voi; dar voi, staţi liniştiţi" (Exod 14.14).

Vrăjmaşul nu lasă să-i scape vreun suflet aşa uşor. El luptă din răsputeri ca să-1 încătuşeze iarăşi. Chiar atunci cînd cineva şi-a pus toată încrederea în sîngele lui Hristos care înlătură păcatele, Satan caută să producă în inima sa îndoială, nesiguranţă şi să ridice semne de întrebare cu privire la mîntuire. În loc să se bucure de o izbăvire deplină, păcătosul cade pradă îndoielii şi temerilor. Numai Cuvîntul lui Dumnezeu poate da siguranţa mîntuirii. Răscumpărarea este asigurată prin lucrarea Domnului Hristos. Nu este nicidecum meritul nostru sau rezultatul trudei noastre. Certitudinea salvării noastre decurge, prin credinţă, din declaraţiile Cuvîntului lui Dumnezeu. Noi sîntem chemaţi să contemplăm „izbăvirea Domnului" şi să stăm liniştiţi, odihnindu-ne pe Cuvîntul Scripturii care ne-o garantează: „Acum, dar, nu este nici o osîndire pentru cei ce sînt în Hristos Isus" (Romani 8.1); „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică" (Ioan 3.36).

Pe de altă parte, eforturile vrăjmaşului urmăresc să retină sufletele mîntuite în lume și sub influenţa sa. Cîţi creştini adevăraţi, spălaţi în sîngele lui Hristos, rămîn, din punct de vedere moral, înfăşuraţi de lume, cuprinşi de atmosfera Egiptului. În fapt, ei răspund constrîngerii lui Faraon: „Aduceţi jertfe Domnului, Dumnezeului vostru, în ţară". Dar Dumnezeu doreşte ca cei ce sînt ai Lui să-I aparţină pe deplin. În noapte şi furtună i se deschide poporului un drum prin mijlocul mării. În Evrei 11.29 se face următoarea remarcă: „Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat". Dacă în textele precedente era scoasă în evidenţă credinţa lui Moise (Evrei 11.24-28), acum accentul se pune şi pe credinţa poporului. În realitate, nu era puţin lucru să te avînţi, prin credinţă, între aceşti doi pereţi de apă care în orice clipă s-ar fi putut prăbuşi, acoperind totul cu valurile lor furioase. „În straja dimineţii", Domnul face ca armata egipteană să intre în panică. „Înspre dimineaţă", marea îşi reia repeziciunea cursului, înghiţind pe vrăjmaşii lui Israel. Jsrael a văzut pe egipteni morţi pe ţărmul mării, a văzut mîna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul fi a crezut în Domnul şi în robul Său, Moise" (Exod 14.30-31). Pe ţărmul Mării Roşii se înalţă din toate gurile o cîntare de laudă prima cîntare din Biblie pentru că numai cei răscumpăraţi, conştienţi de izbăvirea lor, pot să cînte. Psalmiştii şi profeţii nu vor mai conteni să celebreze acest eveniment memorabil, iar cîntarea celor răscumpăraţi care a izbucnit din mii de piepturi, în Exod, va răsuna şi în Apocalipsa, la adresa Mielului înjunghiat, înconjurat în vecii vecilor de laudele alor Săi.

Amărăciunea de la Mara

Moise cunoştea ariditatea, căldura și întinderea pustiei. Ce răspundere să conduci, de-a lungul ei, un popor întreg şi turmele sale!

O nouă încercare a credinţei apărea la orizont. La fel se întîmplă şi în viaţa tînărului întors la Dumnezeu. Tatăl ceresc va îngădui ca, din cînd în cînd, să bată vînturile asupra copilului Său, pentru a ieşi la iveală starea sa de inimă: curăţia, dragostea pentru Dumnezeu şi încrederea în El.

Trece o zi, trec două, trei şi poporul nu găseşte apă în pustie. În sfîrşit, ajung la Mara, dar acolo n-au putut să bea apă, „pentru că era amară" (Exod 15.23). Atunci copiii lui Israel cîrtesc împotriva lui Moise. El strigă la Domnul care le-a „arătat un lemn pe care 1-a aruncat în apă. Şi apa s-a făcut dulce". În cărţile lui Moise, lemnul vorbeşte, în general, de firea omenească a Domnului Isus, de umanitatea Sa perfectă în care El a făcut întotdeauna voia lui Dumnezeu, chiar și în momentul suprem din Ghetsimani, cînd a putut spune: „Totuşi, facă-se nu voia Mea, ci a Ta".

Cînd sîntem confruntaţi cu necazurile, prima lecţie pe care trebuie s-o învăţăm pe calea crucii este să luăm totul din mîna Domnului, să ne supunem voii Sale, pentru că El urmăreşte neabătut binele nostru. Să tragem din orice suferinţă cît mai mult folos, însuşindu-ne toate învăţăturile pe care ni le oferă ea. Imaginaţi-vă următoarele situaţii dificile: cineva solicită un post şi se pomeneşte scos afară; un tînăr soţ se străduieşte să-şi administreze cît mai bine cu putinţă căminul şi, la un moment dat, boala pune capăt eforturilor sale; aşteptaţi cu nerăbdare o invitaţie din partea unei persoane influente, îţi legi speranţele de ea şi deodată totul se prăbuşeşte; ţi-ai deschis inima în faţa unui prieten şi într-o bună zi acesta te trădează. Ce este de făcut cînd viaţa te întîmpină cu asemenea probleme? Să nu te laşi cuprins de amărăciunea eşecului, ci să te arunci prin credinţă în braţele calde şi puternice ale Domnului Isus. EI te va ajuta să iei toate acestea ca pe ceva normal pe calea îngustă şi te va sprijini ca să poţi depăşi toate momentele grele ale vieţii.

La Mara, Dumnezeu Se descoperă sub un nume cu totul nou: „Domnul care te vindecă". Apele amare devin dulci, pentru că, prin puterea Sa vindecătoare, Cel Atotputernic repară şi restaurează. La Elim se găseşte înviorarea şi hrana mult dorită. În fiecare dimineaţă ne aşteaptă o nouă experienţă cu Dumnezeu. Nevoile israeliţilor aveau să fie pe deplin satisfăcute de Domnul, pentru că El avea să le trimită mana în fiecare dimineaţă.

Lecţii noi la Refidim

S-ar putea spune că pînă la Refidim toate i-au reuşit de minune lui Moise: Faraon cel insolent şi înfumurat a fost înfrînt, Marea Roşie s-a deschis și le-a făcut loc israeliţilor să treacă, iar mana pentru satisfacerea nevoilor lor fizice a fost trimisă din cer. Dar trebuia ca slujitorului lui Dumnezeu să i se aducă din nou aminte cît de neputincios este în sine însuşi.

STÎNCA

La Refidim nu au găsit apă. Atunci poporul s-a certat cu Moise, fiind gata să-1 ucidă cu pietre. „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii şi turmele noastre?" (Exod 17.3). Faraon voise să reţină în Egipt pe copiii şi turmele lor, iar acum, după ce Moise i-a scos de acolo, i se reproşează faptul acesta.

Văzîndu-se cu totul neputincios în faţa unei asemenea contestaţii injuste, Moise strigă spre Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?" Slujitorul lui Dumnezeu va trebui să înveţe acum o nouă lecţie și anume că prezenţa Sa este de ajuns pentru toate nevoile alor Săi. „Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stînca Horebului" (Exod 17.6). În 1 Corinteni 10.4 se spune: „Stînca era Hristos". Trebuia ca stînca aceasta să fie lovită de toiagul lui Moise simbol al autorităţii şi al judecăţii pentru ca apele Duhul Sfint să curgă din belşug (Ioan 7.39). Moise, atacat personal, trebuie să fie onorat personal. În toată demnitatea el trece înaintea poporului, apa ţîşneşte din stîncă sub privirile bătrînilor lui Israel şi toţi pot să bea după dorinţă.

AMALEC

Marşul prin pustie este întrerupt de un nou obstacol: Amalec, simbol al firii noastre pămînteşti. Procedeul lui Amalec este deosebit de periculos: hărţuirea în pustie. Vrăjmaşul acesta trebuie bătut. Dar cum? Moise învaţă o altă lecţie minunată. Iosua simbol al Domnului înviat şi al Duhului Sfînt trece în fruntea poporului pentru a conduce lupta. În Galateni 5.17 citim: „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva firii pămînteşti". Dar contribuţia lui Iosua nu este suficientă. Moise, cu toiagul în mînă, urcă pe munte şi mijloceşte pentru popor. Gestul său nu este un simbol al lucrării Domnului Hristos, ci mai degrabă al celor ce se apropie de Dumnezeu, prin El, spre a se ruga, fie pentru ei înşişi, fie pentru cei răscumpăraţi. Moise este conştient de slăbiciunea sa: cînd ridică mîinile, este Israel mai tare; cînd le lasă în jos, ca să se odihnească, este Amalec mai tare. Mîinile lui Moise erau grele. Oare nu tot aşa este şi cu noi, chiar dacă am înţeles că singurul remediu pentru infirmitatea noastră este stăruinţa în rugăciune? Cîte slăbiciuni, cîtă delăsare, cîtă nestatornicie dovedim deseori!

Aaron şi Hur se apropie de Moise şi-i sprijină braţele ostenite, Aaron fiind simbolul Domnului Hristos, Marele Preot, care „trăieşte pururea ca să mijlocească pentru noi" (Evrei 7.25).

În tinereţe, Moise dorea să lupte, fiind gata să-1 omoare pe egiptean. Acum însă, fiind înaintat în vîrstă, se roagă pentru poporul lui Dumnezeu împreună cu fratele şi tovarăşul său.

Prezenţa lui Dumnezeu şi rugăciunea de mijlocire au fost pentru Moise marile lecţii ale Refidimului.