Din nou, în mijlocul unei secţiuni cu puternic conţinut etic, apostolul introduce o doctrină clasică a mântuirii noastre, punând accentul pe ţelul mântuirii, respectiv trăirea unei vieţi de fapte bune. Iată care este înlănţuirea ideilor aici:
(1) condiţia noastră înainte de mântuire, versetul 3;
(2) natura mântuirii noastre, versetele 4-7;
(3) rezultatul practic al mântuirii, versetul 8.
Imaginea pe care o avea Dumnezeu despre noi înainte de mântuire nu este deloc măgulitoare. Pretinzând că ştiam răspunsurile la toate întrebările, noi eram în realitate fără minte, neputând pricepe adevărurile spirituale şi neînţelepţi în opţiunile şi în conduita noastră.
Noi eram neascultători de Dumnezeu şi poate şi de părinţi şi de alte autorităţi.
Noi eram înşelaţi de diavolul şi de propria noastră judecată pervertită, nenimerind niciodată calea cea bună şi sfârşind mereu în înfundături.
Noi eram robiţi de diverse obiceiuri necurate, subjugaţi de viaţa rea a gândurilor noastre şi săvârşeam păcate de tot felul.
Viaţa era un şir nesfârşit de răutate şi invidie faţă de alţii.
Nevrednici de a fi iubiţi şi egoişti, noi eram mizerabili şi-i făceam şi pe alţii mizerabili; demni de a fi urâţi şi urându-ne unii pe alţii:
Ce trist comentariu asupra vieţii printre vecini certăreţi, colegi de muncă puşi mereu pe ceartă, competitori angajaţi în competiţie pe viaţă şi pe moarte, şi în mijlocul unor familii învrăjbite!