Un creştin nu trebuie să-l vorbească de rău pe nimeni. În alte locuri din Biblie ni se interzice concret să vorbim de rău un dregător (Exod 22:28;Fapte 23:5) - poruncă de care toţi creştinii trebuie să-şi aducă aminte în vâltoarea campaniilor politice sau în nemuri de restrişte, de prigoană sau de asuprire. Dar aici se lărgeşte cadrul interdicţiei persoanele fiind apărate şi de ridiculizare, calomniere, insultă sau abuzuri verbale. Ce oceane de întristare şi necazuri s-ar evita, iacă creştinii ar asculta de acest principiu simplu: să nu vorbească pe nimeni de rău!
Noi trebuie să fim paşnici şi să evităm cearta. E nevoie de doi pentru ca să izbucnească o dispută. Când cineva încerca să-l aţâţe pe D. Ironside la o ceartă cu privire la o chestiune de importanţă minoră, asupra căreia predicase, el răspundea: „Frate dragă, când vom ajunge în cer, unul din noi se va dovedi că nu a avut dreptate şi poate că acela voi fi eu." Şi cu acest duh punea capăt la orice polemici.
Apoi trebuie să fim blânzi. Este greu să ne gândim la această calitate fără să ne gândim la Domnul Isus. El a fost manierat şi bun, paşnic şi conciliator. Iar noi trebuie să arătăm blândeţe sau amabilitate faţă de toţi oamenii. Se pare atât de nimerit ca amabilitatea să fie propovăduită ca una din virtuţile de seamă ale creştinului. În esenţă ea înseamnă să ne gândim cu smerenie la alţii, să-i punem pe alţii pe locul întâi şi să spunem şi să facem lucruri frumoase, amabile, curtenitoare. Principiul amabilităţii cere ca să-i slujeşti pe alţii înainte de a te sluji pe tine, să prinzi orice prilej de a-i ajuta pe alţii şi să exprimi cu promptitudine şi apreciere pentru gesturile de amabilitate de care ţi se face parte. Amabilitatea nu se poartă niciodată necuviincios, vulgar sau bădăran.