În acest punct li se oferă instrucţiuni speciale sclavilor. Să nu uităm că Biblia recunoaşte chiar şi existenţa unor instituţii cu care nu este de acord. De pildă, Vechiul Testament consemnează viaţa de poligamie trăită de mulţi dintre patriarhi, deşi poligamia nu a fost niciodată voia lui Dumnezeu pentru oamenii Săi. Dumnezeu nu a aprobat niciodată nedreptăţile şi cruzimea sclaviei; cândva El îi va trage la răspundere pe stăpânii de sclavi, în acelaşi timp, Noul Testament nu sprijină ideea răsturnării sclaviei prin forţă, prin revoluţie. Mai degrabă, Noul Testament condamnă şi elimină abuzurile sclaviei prin intermediul evangheliei. Istoria consemnează că relele sclaviei au dispărut acolo unde Cuvântul lui Dumnezeu a fost predicat şi predat cu sârguinţă.
Dar între timp, acolo unde există sclavie, asta nu înseamnă că sclavul este exclus de la tot ceea ce are mai bun creştinismul. El poate fi un martor al puterii transformatoare a lui Cristos, putând împodobi doctrina despre Dumnezeu Mântuitorul nostru. În Noul Testament sclavilor li se acordă mai mult spaţiu decât dregătorilor de naţiuni! Asta ar putea indica importanţa lor relativă în împărăţia lui Dumnezeu. Robii creştini trebuie să fie supuşi stăpânilor lor, cu excepţia cazurilor în care această supunere ar însemna nesupunere faţă de Domnul. În cazul acesta, ei trebuie să refuze şi să suporte în linişte consecinţele neascultării lor, în virtutea faptului că sunt creştini. Ei trebuie să-i mulţumească pe stăpânii lor în toate privinţele, adică să fie productivi, pe plan calitativ şi cantitativ. Toate aceste servicii pot fi făcute ca pentru Cristos, fiind pe deplin răsplătite de El. Robii nu trebuie să întoarcă vorba stăpânilor lor sau să fie obraznici. Mulţi sclavi au avut privilegiul de a-i conduce pe stăpânii lor la Domnul Isus în primele zile ale creştinismului, asta datorându-se în mare parte prăpăstiei ce exista între sclavii păgâni şi sclavii creştini.