Presbiterii sunt oameni fără vină, adică de o integritate indiscutabilă. Nu trebuie să se poată dovedi nici o acuzaţie de învăţătură greşită sau de comportare necorespunzătoare. Nu înseamnă însă că ei sunt fără păcat, ci doar aceea că, dacă se fac vinovaţi de nereguli minore, vor lua de îndată măsuri pentru îndreptarea acestora, mărturisindu-le lui Dumnezeu, cerând iertare persoanei sau persoanelor faţă de care au greşit şi, după caz, făcând restituţie.

A doua calitate, respectiv faptul că trebuie să fie soţul unei singure soţii, a fost înţeleasă în cel puţin şapte feluri:

(1) omul respectiv trebuie să fie căsătorit;

(2) nu trebuie să fie divorţat;

(3) nu trebuie să se recăsătorească după ce a divorţat;

(4) nu trebuie să se recăsătorească după decesul primei soţii;

(5) nu are voie să trăiască în poligamie;

(6) nu are voie să aibă concubine sau soţii secundare;

(7) în general, trebuie să fie un soţ credincios şi o pildă de înaltă ţinută morală.

Dacă sintagma soţul unei singure soţii înseamnă că omul respectiv trebuie să fie căsătorit, atunci, conform aceluiaşi argument, trebuie să aibă şi copii, deoarece în acelaşi verset găsim scris că copiii lui trebuie să fie credincioşi. Negreşit este preferabil ca un presbiter să aibă familie, deoarece această experienţă îl va ajuta să se ocupe în mai bună cunoştinţă de cauză de problemele ce se ivesc în adunare. Ne îndoim însă că versetul de faţă ar interzice ca un bărbat necăsătorit să poată ocupa funcţia de presbiter.

Probabil versetul nu ne spune că sub nici o formă nu are voie să fie divorţat, întrucât Mântuitorul ne-a învăţat că divorţul este permis, în cel puţin unul din cazuri (Matei 5:32;Matei 19:9). Mulţi cred că deşi uneori divorţul este valabil, totuşi un om din conducerea bisericii nu poate să fie divorţat.

Tot aşa nu putem să-l interpretăm în sensul că ar interzice absolut recăsătoria după divorţ, în toate cazurile. De exemplu, un credincios care este total nevinovat ar putea ajunge în situaţia în care soţia necredincioasă să divorţeze de el, aceasta recăsătorindu-se. Întrucât prima căsătorie a fost desfiinţată prin divorţul şi recăsătoria partenerei sale de viaţă, el este liber să se recăsătorească.

Interpretarea potrivit căreia un om nu poate ocupa funcţia de presbiter dacă se recăsătoreşte după decesul primei sale soţii este exclusă în virtutea principiului enunţat la 1Corinteni 7:39: „O soţie este legată de lege atâta timp cât trăieşte soţul; dar dacă-i moare soţul, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai în Domnul."

Evident sintagma soţul unei singure soţii înseamnă că presbiterul nu are voie să fie poligam, după cum nu are voie să aibă o concubină sau o amantă. Pe scurt, sintagma înseamnă că viaţa sa de căsnicie trebuie să fie un exemplu de curăţie pentru turmă.

În plus el trebuie să aibă copii credincioşi, care să nu fie învinuiţi de destrăbălare sau neascultare (nesupunere). Biblia ne scoate în evidenţă un fapt pe care noi nu suntem totdeauna pregătiţi să-l recunoaştem: anume că părinţii răspund de modul în care s-au format copiii lor (Proverbe 22:6). Când o familie este bine guvernată şi bine instruită în cuvântul lui Dumnezeu, copiii vor urma, de obicei, pilda părinţilor lor evlavioşi. Deşi un tată nu poate determina mântuirea copiilor săi, el poate pregăti terenul pentru Domnul, învăţându-i din Cuvânt, aplicând cu dragoste disciplina în familie şi evitând ipocrizia şi inconsecvenţa în propria sa viaţă.

Dacă copiii vor fi risipitori şi rebeli împotriva autorităţii părinteşti, Scriptura îl va face pe părintele lor răspunzător de aceasta, întrucât la rădăcina problemei au stat complacerea şi toleranţa faţă de păcat a tatălui lor. Dacă el nu ştie să-şi stăpânească cum trebuie propria sa familie, este îndoielnic că va fi un presbiter bun, întrucât aceleaşi principii se aplică şi într-un caz, şi-n celălalt (1Timotei 3:5).

Întrebarea care se pune este dacă această cerinţă referitoare la copii este valabilă doar atâta timp cât aceştia se află sub autoritatea părinţilor, deci cât stau acasă, sau dacă se aplică şi după ce aceştia au părăsit căminul părintesc. Noi credem că prima variantă este cea corectă, amintindu-ne însă că evoluţia ulterioară a caracterului lor depinde de educaţia pe care au primit-o în familie.